Sari la conținut

Dallas-ul de langa Slobozia, Capalnita de langa Vaslui

articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23
» cultura cinema »
Autor: Catalin Sturza
Filmografia lui Cristian Nemescu: cateva documentare si scurtmetraje studentesti – „Kitchitoarele“, „La bloc oamenii mor dupa muzica“, „Mecano“, „Mihai si Cristina“, „Poveste la Scara C“ -, un mediumetraj distins cu cateva premii romanesti importante – „Marilena de la P7“ (cel mai bun scurtmetraj romanesc la TIFF 2006) – si un lungmetraj distins cu premiul sectiunii„Un Certain Regard“ la Cannes, in 2007 – „California Dreamin’ (Nesfarsit)“. Linia e trasa de un accident de masina care incheie aceasta cariera inainte ca regizorul sa fi implinit 28 de ani.

Prin „California Dreamin’ (Nesfarsit)“, Nemescu face cativa pasi importanti pe drumul deschis de scurtmetrajele sale: balcanism, saracie, exotism, comic de situatie si personaje à la Emir Kusturica, Romanie profunda, femei usoare, functionari corupti si comic de limbaj à la Nae Caranfil si Cristian Mungiu, plus o razmerita si o crima colectiva à la Mircea Muresan. O comedie usoara, balcanica, ce se transforma treptat intr-o drama pshihologica a Balcanilor, cu un puternic mesaj antiamerican.



Partea de comedie. Un grup de soldati din logistica armatei americane, condusi de Cpt Jones (Armand Assante) si de Sg David McLaren (Jamie Elman), e in drum spre Kosovo prin Romania, tara care, in 1999, a devenit de curand membra NATO. Soldatii transporta echipamente de comunicatii, si misiunea lor nu suporta nici o amanare. Trupa coboara in portul Constanta, in plina Romanie profunda. Un autobuz din anii ’80 intampinat de gipsies cu galeti goale, o inmormantare ortodoxa, cu un stol de femei invesmantate in negru sprijinind sicriul, intr-o caruta trasa de cai. Si alte clisee ale romanilor in NATO: o fanfara care canta, in asteptarea americanilor, in mijlocul unui peron plin de baltoace, bravii nostri soldati care se simt ca-n tabara, beau tuica si joaca table, ofiterul lor (adica, al nostru) care-l intampina pe Cpt Jones din US Army (al lor): „Welcome! I’m Tanase!“.

Personalul porneste, sontac-sontac, din gara, americanii vad Kusturica live, pe fereastra trenului, pana cand in drum le iese o minuscula si insignifianta halta de campie, cu nume predestinat: Capalnita. Predestinat pentru incapatanarea mafiotului si sefului de gara local, Doiaru (Razvan Vasilescu), care, in ciuda tuturor recomandarilor si a somatiilor primite de la Bucuresti, nu-i va lasa pe americani sa treaca, pe motiv ca nu au documentele vamale pentru echipamentul pe care-l escorteaza. Altfel, Doiaru dijmuieste toate vagoanele care trec prin statia lui, si are autoritatile satului – pe primarul Capalnitei (Ion Spadaru) si pe seful de post – la degetul mic.

In cele cinci zile, cat vor sta americanii in sat – ele coincid cu cele cinci parti ale filmului –, prin fata oaspetilor-prizonieri se vor perinda toate cliseele comice ale balcanismului autohton: o greva ad-hoc pe calea ferata, cu muncitorii de la fabrica in curs de lichidare pregatiti sa strige, neconvingator, „Hotii!“ si „Dati-ne banii“, o petrecere in cinstea onoratilor potentiali investitori, cu un lautar in costum de Elvis cantand „Love me tender“, si chiar o vizita la Dallas-ul din Slobozia, cu tot cu Turnul Eifel aferent, construit de un mafiot local – Ilie Alexandru, la care filmul face aluzie. Plus cateva linii secundare, la fel de comune: un functionar cu servieta de la Bucuresti, trimis, intre doua telefoane personale, sa rezolve problema, un soldat roman in uniforma NATO care se da american si care, la sfarsit, le injura neaos pe cele doua pustoaice carora le sucise atat de usor capul, si care se rugau sa le ia cu el in USA: „Unde dracu’ vreti sa mergeti? Lasati-ma-n p.m. in pace!“.



Partea de tragedie. Doiaru nu e doar un mafiot cu doua testicule tari, care scuipa pe Bucuresti si pe Washington si face tot ce-i trasneste pe tarlaua lui. Nu, Doiaru e un roman cu o drama, care a fost traumatizat in copilarie. O serie de flash-back-uri alb-negru explica de ce Doiaru si, in subsidiar, poporul roman ii uraste (urasc) pe americani: i-am asteptat sa vina 45 de ani! Parintii lui Doiaru au fost arestati, dupa razboi, de comunisti si la plecare i-au zis ceva de genul: „Ne vom intoarce imediat. Vor veni americanii!“. In acelasi timp, nemtii cei rai se poarta frumos cu micul Doiaru: opresc tancheta si ii ridica jucaria de pe jos. Copilul transformat in ciocoi al capitalismului nou n-a uitat, si istoria i-a aruncat, pe sinele din fata casei-birou, ocazia sa se razbune: un tren cu americani numai buni de tratat de sus.

Cpt Jones nu e nici el doar un american cu ochelari de cal, pentru care conteaza ordinele si punctualitatea. El e un ofiter care a invatat discursul lui Bill Clinton, si care va sti sa arate cu degetele o dictatura si sa le spuna satenilor, la momentul potrivit: „Ma uit la locul asta. E raiul pe pamant. Dar un nor s-a abatut asupra lui. Si nimeni nu merita asa ceva. Asta a vrut Dumnezeu sa fim: ceea ce suntem. Stam aici ca unul, uniti ca unul. O sa invingem opresiunea, o sa invingem tirania. O sa-i invingem pe toti Doiaru din lumea asta! Sa fim uniti ca unul!“. Capitanul pleaca in drumul lui, desi le promisese satenilor asistenta, si lasa in urma un razboi civil, care culmineaza, ca-n „Rascoala“ lui Rebreanu/Muresan, c-o crima a gloatei. Nu exista bine si rau, eliberatori si opresori, Jones nu e mai bun ca Doiaru si americanii nu sunt, moralmente, peste dictatorii pe care-i rastoarna (tocmai condamnau pe unul pentru crime de razboi, in Serbia). Am punctat aici si mesajul antiamerican.



Povestea de dragoste. Acopera un triunghi: Monica, fiica lui Doiaru (Maria Dinulescu, a mai colaborat cu Cristian Nemescu in „Poveste la scara C“), Andrei, intelectualul si ciudatul satului (Alexandru Margineanu) si Sg David McLaren. Toate fetele din sat, incepand cu fiica primarului, alearga dupa americani, dar intre Monica si David e ceva special. Asta deoarece, in primul rand, Monica ar fi si ea speciala – de asta o iubeste Andrei –, si apoi pentru ca tinerii au ceva in comun: dezorientarea. Lui David nu-i place armata, Monicai nu-i place nimic, incepand cu satul pe care taica-sau il tine in corzi, si, impreuna, nu au nici macar o limba comuna. Doar o noapte de dragoste in care, ce-i drept, nudurile reusesc sa nu fie ridicole si in care actorii se comporta foarte natural. La final, un pahar de Cola ramas neconsumat intre Monica si Andrei care simbolizeaza – si simbolismul chiar nu avea ce sa caute in acest film! – iubirile ramase neconsumate, posibilitatile neimplinite etc.



Scenariul – semnat de Cristian Nemescu, alaturi de Catherine Linstrum si Tudor Voican – e, prin urmare, prea incarcat si schioapata, in punctele de inflexiune, iar filmul nu e lipsit de balast. Ceea ce nu inseamna ca nu reuseste sa adune, in el, lucruri foarte bune. Personajele principale au profunzime – si prin meritul unei echipe bine alese de actori –, dialogurile curg foarte natural, comicul de situatie e excelent, in ciuda unor scene cliseizate.

„California Dreamin’“ e, inca din titlu, „nesfarsit“, si a fost asamblat dupa viziunea regizorului, fara a fi fost insa curatat si finisat de acesta. Nu stiu daca interventiile finale ar fi reusit sa echilibreze comedia si drama si sa schimbe raportul de proportie dintre locurile comune si nuantele originale, dintre un balcanism de provincie si o provincie a Balcanilor. Insa, cu siguranta, n-ar fi reusit sa adauge mai multa forta, mai mult umor si mai mult dinamism – pe care filmul deja le are, cu prisosinta. O cursa cu obstacole prin noul realism al tinerilor regizori si prin istoria recenta a cinematografului romanesc, ce trece de anecdota si de sitcom, se intoarce la epicul cu respiratie larga si da semne ca ar invata sa fie ambitios, obraznic si natural.