Umilinta in fata muzicii
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura interogatiei »
Autor: Elena Mosuc in dialog cu Costin Popa
„Cine poate canta belcanto, poate canta orice“ (Maria Callas)
C.P.: Cum se simte soprana Elena Mosuc dupa patru spectacole de mare succes cu „Traviata“ de Verdi la Scala din Milano, in debut absolut pe celebra scena?
E.M.: Fericita! Fericita ca mi-am indeplinit un vechi vis si ca Dumnezeu m-a ajutat.
C.P.: In ce mod gandesti rolul Violetta, unul din cele mai complexe compuse de maestrul de la Busseto?
E.M.: Intr-adevar, il consider un personaj cheie in creatia lui Verdi. O tanara cu profil emotional puternic, cu psihic solid, care trece scena dupa scena, pe parcursul dramaturgic al operei, prin incercari si teste de caracter infioratoare. La intalnirea cu tatal lui Alfredo, punctul culminant al operei, Violetta isi arata partea adevarata a sufletului: demnitate, noblete, intelegere, bunatate, profunzimea sentimentelor. Muzical, momentul e foarte bogat in schimbari ritmice si de dinamica, subliniind si mai pregnant durerea Violettei la iminenta despartire de Alfredo. Scena impresioneaza pana la lacrimi, eroina exprimandu-si chinul care va exploda in minunata fraza „Amami, Alfredo!“. Am detaliat pentru a accentua cele spuse mai inainte despre acest personaj echilibrat. Spre deosebire de alte eroine romantice care, dupa confruntari asa puternice, pur si simplu izbucnesc in celebre „scene de nebunie“ – daca ne gandim la Lucia di Lammermoor sau Linda di Chamonix –, Violetta ramane lucida si gaseste solutia prin propriul ei sacrificiu.
C.P.: Asadar, echilibru.
E.M.: Da, in acest mod conturez personajul. Violetta trebuie sa fie echilibrata in tot ce face pe scena. Este o curtezana nobila care stie sa se controleze la perfectie. Bineinteles, are unele iesiri de bucurie (aria mare din primul act), de pasiune (acelasi „Amami, Alfredo!“, fraza mult asteptata din actul secund prin care isi exteriorizeaza toata dragostea indurerata), precum si de disperare – momentul „Ah! Gran Dio! Morir si giovine“ din ultimul act. Bineinteles ca din punct de vedere scenic realizez rolul raportandu-ma la scriitura muzicala. Intre acestea doua, muzica si scena, trebuie sa existe o perfecta armonie. Si mai exista un secret: umilinta in fata muzicii. Astfel pot sa o servesc cel mai bine.
C.P.: Foarte frumos spus! De luat aminte! Elena, cum concepi rolul din punct de vedere muzical?
E.M.: In stil belcantistic...
C.P.: ... teritoriu in care esti mare maestra.
E.M.: Gasesc si foarte interesant daca gandesc astfel, pentru ca atunci rolul devine mai bogat in nuante, in culori. Nu e absolut deloc monoton. Stii ca si Maria Callas spunea ca belcanto-ul este cel mai dificil stil tocmai pentru ca vocea, acest instrument minunat, nu numai ca este mai mult si mai bine pus in valoare, dar imbogateste si rolul. Spunea La Divina intr-un interviu televizat: „Cine poate canta belcanto, poate canta orice“. Violetta are momente dramatice, tente veriste chiar, asa cum sunt cel pe care l-am amintit deja („Amami, Alfredo!“) si „Morro! Morro! la mia memoria“. Sa precizez ca este vorba doar de primul cuvant, „Morro!“, pentru ca al doilea trebuie sa fie redat in pianissimo, dupa cum a scris Verdi in partitura. Totul presupune o tehnica foarte solida, care se formeaza, se consolideaza in ani si ani de studiu, de evolutie pe scena. Iata de ce este mai greu sa rezolvi acest rol in stil belcantistic. Dar merita, pentru ca devine mult mai interesant.
C.P.: Ma bucur ca apelezi la sintagmele unicei Callas! Sa continuam... Unde situezi exact vocalitatea rolului?
E.M.: Violetta are o vocalitate mai speciala. In primul act e nevoie de o soprana care sa stapaneasca foarte bine coloratura, sunetele acute. Glasul trebuie sa fie flexibil, gingas dar, in acelasi timp, rotund. Pentru ca, din actul al doilea, frazele cer multa linie si registrele mediu si grav sunt foarte prezente. Este indispensabila colorizarea care sa exprime diversele stari sufletesti. In primul act, vocea lejera e perfecta pentru sentimentul de bucurie, pentru discutiile de salon. Dar din actul al doilea, totul devine foarte serios. Dupa ce in duetul cu Germont-tatal este necesara „pulpa de voce“ sustinuta tehnic, nu… urlata, mai apoi – la sfarsitul scenei a doua din actul al treilea – exista momente in care glasul trebuie sa sune pur si simplu angelic, „Alfredo, Alfredo, di questo core non puoi comprendere tutto l’amore“. In ultimul act, Violetta e pe moarte. Vocea trebuie sa fie impregnata de sfarseala fizica, intrerupta de tusea chinuitoare care se inteteste in unele momente. Culminatia vine odata cu dramatica scena a intalnirii cu Alfredo. Putin mai inainte, aria „Addio del passatos“ trebuie pur si simplu pictata. Cere respiratii lungi in pianissimo pigmentate cu accente de disperare in forte care deodata se interiorizeaza. «Messa di voces» este indispensabila. Este o arie foarte introvertita, o reflectie a Violettei asupra propriului ei suflet, plina de sensibilitate si vibratii interioare. Verdi a scris totul, noi trebuie numai sa facem ce zice el. Am cautat sa cant cat mai diferentiat si sa respect in amanuntime partitura.
Emotia creativa
C.P.: Te-ai pregatit in mod special pentru debutul pe scena de legenda a Scalei?
E.M.: Ma prepar foarte serios pentru orice spectacol. Fiecare e divers la mine pentru ca de fiecare data descopar noi elemente. Prestatia in rol creste cu fiecare seara. Deci pregatirea este permanenta. Iata, cu doua saptamani inainte de a ajunge la Milano, am cantat „Faust“. Ultima „Traviata“ am avut-o la Berlin, la inceput de mai. Dar, intrucat studiez foarte temeinic rolurile, sunt foarte bine preparate tehnic si vocal. Cand e nevoie, le scot din… sertaras. Acum, in afara de asta, mi-a servit luna in care m-am aflat in ambientul repetitiilor „Traviatei“ si al Scalei in mod special. Mi-a dat multa siguranta si bucurie de a ma confrunta cu aceasta minunata scena. Si cu publicul milanez care nu e deloc comod.
C.P.: Iata si punctul critic... melomanii scaligeri. Emotii?
E.M.: Atmosfera a fost foarte placuta. Bineinteles ca, atunci cand te vezi inaintea debutului pe o scena atat de renumita, apar emotiile. Dar, ciudat, nu mi-a fost frica, desi am vazut cum a reactionat publicul la premiera seriei. Fusesem in sala. Emotia a fost creativa si m-a obligat sa dau tot ce am acumulat in mine, in sufletul meu in cei 17 ani de cand cant. Mult mi-am dorit sa apar pe afisul Scalei! Si iata, Dumnezeu m-a recompensat cu un triumf.
C.P.: Am fost martor, aplaudandu-te la al treilea si al patrulea spectacol al tau.
E.M.: Grozav a fost ca am avut, inca din timpul repetitiilor, confirmarea colegilor din orchestra, din cor, a maestrilor corepetitori care s-au aratat chiar de atunci foarte entuziasmati de mine. Unii mi-au devenit prieteni. Asta mi-a dat si mai multa siguranta, si mai mare incredere ca procedez bine. Dupa al treilea spectacol, ai fost doar de fata, am primit – ca amintire din partea instrumentistilor Scalei – afisul serii pe spatele caruia, sub un salut de stima si simpatie, au semnat toti „profesorii din orchestra“ si dirijorul „Traviatei“, celebrul maestru Lorin Maazel. Violistul Marco Giubileo mi-a inmanat documentul impreuna cu cuvinte calde de apreciere. Pastrez acest afis ca pe o amintire valoroasa si draga.
C.P.: Si unica! Cum a fost debutul?
E.M.: In acea seara de 9 iulie, stiu, am dat tot ce era mai bun in mine. A fost ca intr-un vis. Cantam si in acelasi timp priveam sala aceea superba, intrebandu-ma daca este adevarat. Pur si simplu nu ma regaseam, parca nu eram eu, parca pluteam... Abia in ultimul act am inceput sa realizez: „Da, cant la Scala!“... Este foarte adevarat ce-ti spun. Deja de la al doilea spectacol, ma simteam ca acasa pe scena aceea incarcata de legenda.
Seful de orchestra, partenerii…
C.P.: In transa sau nu, ai izbandit. Ai amintit de Lorin Maazel...
E.M.: Este o mare personalitate. In martie am facut o auditie pentru el cu acest rol si m-a acceptat imediat. Atunci mi-a spus ca din punct de vedere muzical totul este foarte bine si ca vom lucra in iunie. Am facut doar un ansamblu, dupa care am trecut la repetitiile de scena. Adevarul e ca nu cred ca-i prea place sa repete. La el, muzica se plamadeste in momentul contactului cu publicul. Trebuie numai sa ai o buna relationare cu bagheta. Pentru ca muzica nu se face de una singura, pe cont propriu, ci impreuna cu orchestra, corul, partenerii. Tot secretul e sa tragi cu ochiul la dirijor si sa-i urmezi miscarile.
C.P.: Apropo, cum te-ai inteles cu partenerii, tenorii Ramón Vargas si Jonas Kaufmann, baritonii Roberto Frontali si George Gagnidze?
E.M.: Niciodata nu am probleme cu colegii. Incerc sa fac totul cat mai natural si in armonie cu ei. Da, cuvantul armonie este magic, pentru ca in univers exista armonie si aceasta da bucuria in cant si in toate.
C.P.: Ai vorbit la un moment dat de corepetitori, acesti mari experti anonimi in mana carora sta pregatirea de fond a spectacolului...
E.M.: Am avut trei-patru corepetitii cu Massimiliano Bullo, care a fost timp de 20 de ani asistentul maestrului Riccardo Muti. Am lucrat asadar foarte bine vreo trei-patru ore care mi-au fost de mare folos. Am mai invatat unele lucruri noi care, chiar daca nu au fost esentiale, le-am considerat foarte utile pentru faptul ca am patruns in subtilitati. Se stie ca studiul de filigran in muzica, si nu numai, da valoare si stabileste diferenta dintre un cantaret bun si unul fenomenal.
C.P.: Mai concret?
E.M.: Ce am lucrat efectiv? In primul rand, Bullo a fost foarte atent la pronuntia mea italiana, corectandu-ma din cand in cand. Stii ca e altceva cand lucrezi cu un italian. Apoi, mi-a aratat ca din cauza motivatiei dramaturgice, cateva portamente nu mai erau necesare. De asemenea, am discutat unele aspecte de frazare corespunzatoare discursului muzical. Mici lucruri care m-au mai imbogatit putin in cunoastere.
C.P.: Cum ai pregatit personajul cu regizoarea Liliana Cavani?
E.M.: Am lucrat foarte bine cu asistenta ei, Marina Bianchi. Liliana Cavani a putut veni la repetitii doar trei zile, cand deja intrasem la scena. Doamna Cavani este regizoare de film si pune mare accent si pe gesturile infinitesimale. Are o viziune mai cinematografica asupra rolului si eu consider ca astfel il serveste. Motiveaza orice. Nu este dificila, se colaboreaza excelent cu ea; cel putin eu m-am inteles foarte bine. Nu i-au placut schimbarile survenite in regia ei care a fost foarte bine gandita acum 17 ani, la premiera productiei. Si sincer vorbind, in aceasta luna n-ar fi trebuit sa se fi schimbat. Bun, mici devieri de miscare, dar nu modificari majore. Productia e superba, asa cum se cuvine acestei opere care, de multe ori, mai ales in Germania de azi, „beneficiaza“ de interpretari oribile, ieftine...
Groapa cu lei
C.P.: Elena, sa revenim putin la atmosfera Scalei, in care ai trait vreme de aproape doua luni. Prin ce crezi ca teatrul milanez ramane prima scena lirica a lumii?
E.M.: Scala si-a castigat faima prin prezenta pe scena ei a tuturor mega-starurilor operei, de la Strepponi si Malibran, Caruso si Gigli, Callas si di Stefano, la Kraus si Caballé. Ar trebui sa fac o lista foarte lunga. Multe premiere mondiale ale marilor compozitori au avut loc acolo. A marcat substantiale momente de referinta in istoria liricii. In plus, eu spun ca teatrul acesta are propria sa magie, plina de succese si de… scandaluri.
C.P.: Urmarind trei spectacole cu „Traviatas“ m-am convins personal de atmosfera din sala. Am fost realmente surprins de „calificarea“ de finete a publicului, s-o numesc astfel, de subtilitatea cu care prinde orice nuanta nelalocul ei, orice derapaj de la inflexiunile traditionale, orice expresie nejustificata, orice respiratie suplimentara care altereaza fraza muzicala. Am facut si un mic pariu cu mine insumi: cum sesizam asemenea situatii, asteptam nerabdator reactia celor prezenti. Venea imediat prin variatia intensitatii aplauzelor la scena deschisa sau chiar prin lipsa lor. Acolo nimeni nu se manifesta in mod gratuit. Din stal, din loji sau de la temuta galerie, totul se subliniaza cu promptitudine, chiar daca nu violent sonor. Violenta apartine grupurilor radicale, a caror existenta nu se poate nega la unele spectacole. Dar, si in conditii normale, in absenta nucleelor dure, sensibilitatea perceptiei nu se estompeaza si priceperea publicului scaliger nu poate fi pusa la indoiala. Iar la final, diferentierea aprecierilor acordate la iesirile individuale la rampa, statueaza ierarhia serii. Iata puterile acestui teatru si ma bucur ca ai trecut proba de foc in triumf.
E.M.: Scala traieste orice moment, orice fraza muzicala, nimic nu trece cu simplitate, totul e taxat sau rasplatit.
Agenda incarcata
C.P.: Dupa o asemenea primire din partea pretentiosului public milanez, presupun ca vei continua colaborarile cu Scala.
E.M.: Mi s-a confirmat invitatia in productia de „Traviata“ din iulie 2009, pentru sase spectacole. Atunci voi face si premiera seriei.
C.P.: Alte proiecte in teatrele lumii?
E.M.: Ma reintorc imediat la München pentru „Rigoletto“, apoi merg la Hamburg pentru „Povestirile lui Hoffmann“. In decembrie, voi debuta in Mimi din „Boema“ la Zürich, alaturi de tenorul Jonas Kaufmann, pe care l-ai vazut la Scala.
C.P.: Foarte bun.
E.M.: In 2008 am programate concerte cu „Stabat Mater“ de Rossini la teatrul San Carlo din Napoli. In vara viitoare, „Traviata“ la Tokio, „Rigoletto“ cu Leo Nucci la Arena din Verona, iar in octombrie o noua productie cu „Anna Bolena“ la Genova, care se va filma pentru editarea unui DVD. Urmeaza Elvira din „Puritanii“ la Bologna si alte proiecte similare. Toate sunt plasate intre spectacole la Opera din Zürich, teatrul meu de rezidenta.
C.P.: La Bucuresti?
E.M.: „Lucia di Lammermoor“, pe 20 aprilie 2008.
C.P.: In afara de Mimi, ai mai reflectat la alte roluri noi?
E.M.: Vreau sa raman cat mai mult la titlurile belcantiste, literatura lirica germana nu ma intereseaza.
C.P.: Cea franceza, „Manon“, „Juliette“?
E.M.: Iata doua roluri pe care mi le-as dori foarte mult.
C.P.: Le astept. Elena Mosuc, un gand personal?
E.M.: Sunt foarte fericita ori de cate ori cant in Italia, ma simt apropiata de sufletul italienilor, iar muzica lor imi vine ca o manusa. Sunt foarte fericita ca Dumnezeu mi-a ajutat sa cant la Scala, intr-un rol considerat drept unul dintre cele mai dificile. Sunt foarte fericita ca am putut genera emotii artistice unui public obisnuit cu aceasta partitura pe care o cunoaste pe dinafara. Iar aceste emotii nu sunt altceva decat vibratii inalte pe care Divinul le transmite, prin mine, publicului. De fapt, noi toti, cantaretii, asta suntem, instrumente ale Divinului care doreste sa redea oamenilor armonia in suflet. Iata de ce este nevoie de umilinta in fata muzicii...