Wagner si Nietzsche
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura psi »
Autor: Valentin Protopopescu
Marile spirite sunt adeseori condamnate sa se intalneasca. Destinul le obliga sa intre in contact, sa se recunoasca, sa fie solidare si apoi sa se desparta in chip violent. Istoria relatiei dintre Friedrich Nietzsche si Richard Wagner nu face exceptie de la regula. Nu o voi povesti aici, desi detaliile si anecdotica ei sunt cu totul fascinante. In schimb, voi starui asupra influentei pe care maturul Wagner a exercitat-o asupra tanarului Nietzsche, in unele aspecte, ea mergand pana la fascinatie si chiar depersonalizare totala. Este vorba despre una dintre cele mai fecunde „ciocniri“ de idei ale veacului al XIX-lea. Iata istoria prescurtata a acestei decisive intalniri.
Prima carte importanta a ganditorului Friedrich Nietzsche, intitulata „Nasterea tragediei din spiritul muzicii“, apare in anul 1872. Prin ea cumintele filolog clasicist de pana atunci se dezvaluie ca un virulent critic al culturii contemporane de limba germana. Influentele ce pot fi decelate in tesatura acestei prime incercari filosofice nietzscheene ii apartin metafizicianului Arthur Schopenhauer si provin din lucrarea „Lumea ca vointa si reprezentare“, dar si muzicianului Richard Wagner, cel care teoretizase genul dramatic ca pe o summa a intregii creatii artistice (aglutinand domenii precum muzica, mitologia, dansul si coregrafia). De fapt, Nietzsche porneste de la lumea artei grecesti antice ca de la un pretext pentru propriile lui dezvoltari si critici, iar acest lucru va fi rapid remarcat de colegii sai, filologii clasicisti, care-l vor acuza de pripite interpretari ce deformau realitatea universului elin.
In opera wagneriana filosoful vede o ilustrare prezenta a spiritului tragediei grecesti, in care se ingemanau impulsul apolinic si cel dionisiac. Daca primei tendinte ii corespundea in vechime universul visului si al artei sculpturale, celei de-a doua ii revenea lumea betiei si a artei nonfigurative muzicale. Apolinicul si dionisiacul, ca paradigme ale functionarii omenirii eline, umanitate ce a culminat, cat priveste creatia, in forma tragediei, sunt depasite, adica date la o parte si uitate datorita aparitiei, prin Socrate, a omului teoretic. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, rationalismul a invins atat onirismul apolinic, cat si frenezia dionisiaca, iar conceptul a eliminat suferinta si extazul. Nietzsche crede ca germanitatea contemporana lui se nutreste bezmetic din aceeasi fascinatie in fata gandirii teoretice, al carei model maxim a fost Socrate, acest filosof grec vazandu-se actualizat in spatiul germanic prin Kant si Hegel. Miza eseului sau consta in a gasi o cale de a depasi „spiritul istoric si critic“, respectiv nazuinta epistemica exagerata ce ar defini prezentul, printr-o revenire la continuum-ul dintre viata si mit.
Or, in opinia lui Nietzsche, Richard Wagner, prin sincretismul operei sale, pare sa fi redescoperit fiorul stravechimii originare eline, marcate de suferinta si tensiune, dar tocmai prin aceasta autentica. Practic, filosofia culturii la care ne imbie Nietzsche este o imbinare intre cunoasterea estetica si etica responsabilitatii politice, o medie intre cognitivismul infrumusetat si moralitatea atitudinii civice. Oricum, un fapt e sigur, si anume respingerea hotarata de catre filosoful german a meditatiei de catedra, osificata si abstracta, buna sa reflecte exclusiv decandenta unei lumi sleite de originalitate. In drama muzicala wagneriana toate aceste consideratii nietzscheene se regasesc cu asupra de masura, caci si Friedrich si Richard isi corespundeau ca temperament si ideologie estetica – macar in epoca anilor ’70 ai secolului al XIX-lea. Alergia in fata searbadului caracter al cercetarii stiintifice si intoleranta in fata slabiciunii morale specifice lumii moderne ii unesc pe cei doi titani, la fel si pasiunea pentru mitologie: cea germanica si pagana, in cazul lui Wagner, cea elina si persana in cazul lui Nietzsche. O buna perioada ei se vor completa in aceasta foame de aflare a unor paradigme mantuitoare, in ciuda caracterulului pur metaforic si simbolic al acestora. Ulterior se vor desparti si se vor ataca virulent, metamorfozand iubirea ce-i lega intr-o devastatoare ura. Wagner va muri convins de taria esentiala si metafizica a revolutiei mitologice la care supusese lumea germana, iar Nietzsche ii va uri pe germanii contemporani lui, considerandu-i slabi si denaturati, imposibil de recuperat. Dar aceasta e deja o alta poveste.