Un bine necesar
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura controversei » dosar
Autor: Laura Lazar Zavaleanu
Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.
Care e interesul actual al tinerilor (studenti si cercetatori) pentru literatura veche? O percep ca pe o corvoada, ca pe o materie „de umplutura“, cu care e bine sa-si incheie cat mai repede conturile si s-o uite dupa aceea, sau exista si pasiuni „reale“ in directia asta?
Ceva din sensul subsidiar al intrebarilor, asa cum se percepe el in ansamblu, pare sa sugereze ca pornim de la premisa unei indiscutabile crize a receptarii literaturii romane vechi. Daca miza avuta in vedere se refera, punctual, la locul pe care ar trebui sa-l ocupe domeniul in discutie in contextul dinamicii universitare actuale – cu transformarile continue de curricula, cu adaptari si ajustari repetate, intr-un efort cu inflexiuni sisifice vizand asezarea in matca bologneza a reformelor invatamantului romanesc – , cu siguranta varianta in care literatura romana veche ar putea fi redusa la statutul de optional nu poate decat sa dea impresia unui scenariu de apocalipsa a literelor, unde, din lipsa de priza la realitatea imediata, pulsanda, ar suporta acelasi regim literatura premoderna, ori, de-a valma, pasoptistii, clasicii, interbelicii, ba chiar si o parte considerabila a autorilor contemporani. Daca, dimpotriva, sistemul de referinta este cel amplu, panoramic, al istoriei literaturii romane in cadrul careia literatura veche ar parea sa aiba nevoie neintarziata de tehnici de resuscitare, cred ca, din fericire, spaimele milenariste nu ne vor tulbura nici de data aceasta.
Desi, probabil, cu o campanie de promovare a imaginii nu la fel de spectaculoasa si controversata ca tot ce iese pe piata – si nu numai pe piata culturala, unde PR-ul este, inca, destul de ezitant – la ora actuala, mi-as permite sa sustin ca receptarea literaturii romane vechi se afla sub bune auspicii, gratie, fie unui zeu al literelor (un Teuth platonician autohtonizat), fie, pur si simplu, unor profesionisti experimentati sau unor cercetatori tineri aplicati. Chiar daca nu mai exista, ca la inceputul secolului, o Catedra consacrata exclusiv domeniului asupra caruia ne focalizam acum atentia, pot fi punctate cateva repere esentiale. Mai concret, reintroducerea studiului literaturii vechi in manualele de literatura romana din liceu promite, ca prim spatiu de contact, recuperarea perspectivei diacronice (putem spera iar ca, reasezati la locul lor, poetii „de dinainte de Eminescu“ nu vor mai fi „Barbu si Arghezi“ numai pentru ca programa scolara, conceputa pe criterii tematice, propunea spre predare intai textele lor) si, deja, un necesar nivel de familiarizare cu autorii perioadei si opera acestora, ori cu trasaturile marilor curente culturale, ca sa notam numai cateva dintre avantajele semnificative. Intr-o a doua etapa, la facultatile de litere, cursul de literatura romana veche, plasat, in planul de invatamant, pe parcursul intregului semestru intai al primului an, nu numai ca nu permite studentilor sa o perceapa ca pe „o materie de umplutura“, ci se constituie ca materie fundamenala, cea dintai cu care intra in contact noii invatacei. Este adevarat, varianta fericita a studierii domeniului pe parcursul intregului an universitar provoaca, inca, nostalgie, insa si in aceasta formula condensata, cursul cu statut magistral, finalizat cu un examen caruia i se atribuie un numar maxim de credite, depune marturie despre recunoasterea importantei legitime a acestei etape a istoriei literare romanesti, fara intelegerea careia nu ar fi trunchiata numai intreaga receptare a spatiului literar in ansamblul si in dialectica sa intrinseca, ci ar fi, in realitate, imposibila. Specialistul si-ar asuma astfel, in mod cu totul lipsit de logica demonstratiei, dar si de deontologie profesionala, izbucnirea literaturii moderne din neant, un fel de nastere nenaturala din apele marii, care, de data aceasta, n-ar mai fi sustinuta, asemenea nasterii Afroditei, de frumusetea mitului.
„Pasiunile reale“ ale caror baze se stabilesc in acest cadru curricular se materializeaza, in urmatoarele etape, prin lucrari de licenta sau disertatii de masterat. Existenta, la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti a unor Studii Aprofundate cu specializarea Literatura romana medievala, sau a unui Masterat de Literatura romana veche si premoderna la Universitatea din Pitesti confirma o data in plus nivelul de interes pe care il suscita domeniul nostru de interes. Doctoranzii aflati sub coordonarea stiintifica a specialistilor de referinta in literatura romana veche – d-na prof.dr. Elvira Sorohan, d-na prof.dr. Doina Curticapeanu si dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu – realizeaza studii laborioase, mizand nu numai pe acribia si spiritul academic al cercetarilor, ci si pe originalitatea interpretarii textelor deja intrate in circuit sau pe aducerea in lumina, din manuscrise, a unor pagini nesupuse inca publicarii. In aceasta directie, Scoala de Vara de la Manastirea Cozia, coordonata de Dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu, la care au participat, incepand cu anul 2000, studenti, masteranzi si doctoranzi pasionati de literatura romana veche, se impune tocmai prin efortul de descifrare si publicare a unor manuscrise inedite de secol al XVIII-lea aflate in biblioteca manastirii oltene.
Ce-i de facut in privinta literaturii vechi? E un „rau necesar“ pentru „cei mici“? Ar trebui redusa la statutul de optional? Poate fi rescuscitata prin noi metode de lectura / strategii de predare? Daca da, care?
Nu numai ca scrisul vechi nu este „un rau necesar“ pentru „cei mici“ (ar fi, poate, de amintit ca, la Facultatea de Litere a Universitatii „Babes-Bolyai“, in planurile mai vechi de invatamant, literatura franceza medievala era studiata abia in anul IV, de catre „cei mari“, pornind nu numai de la considerentul dificultatilor de limba, ci si al celor legate de complexitatea si efortul hermeneutic matur pe care il presupun textele timpului), dar el este receptat, chiar de protagonistii perioadei, ca un „bun necesar“, aproape indispensabil supravietuirii cotidianului care consuma si tulbura. Din aceasta perspectiva, o insemnare pe un manuscris transilvanean de pe la 1762 – „Eu, Nicolae, mai mic de toti, am facut aceasta putintica minune
Poate ca aceasta si este una dintre metodele care pot pastra deplina bucuria intalnirii cu textele vechi: lectura lor proaspata, cu ochiul contemporanului mirat ca mare parte din ceea ce el declara acum ca avangarda absoluta a fost deja scris si trait. Nu blestemul repetitivitatii modernului obsedat de originalitate si de neputinta ei, ci binecuvantarea celor care, scriind, se scriau pe ei insisi, povestindu-se, ca sa se salveze de intunericul uitarii, si se defineau, precum Miron Costin, ca purtatori de cuvinte (logophoros).
Care este raportul dintre „interpretare“ si „suprainterpretare“ in literatura veche? Tot incercand sa „reactualizam“ fenomenul, nu cumva riscam sa-l transformam intr-un fenomen exotic, impregnat cu un anume procent de spectaculos si chiar de vulgarizare, si asta doar ca sa nu ne pierdem „clientii“?
Caius Dobrescu vorbea, intr-un numar recent al revistei „Cultura“, despre capacitatea „Istoriei ieroglifice“ de a ne reprezenta, prin traducere, pe piata occidentala a ideilor, mizand pe fascinatia pe care ar putea sa o produca „o fabula filozofica autobiografica, plina de semnificatii ezoterice si de ironii, inventata de un print levantin care avea atat veleitati de alchimist, cat si de filozof al Luminilor“. Ne intoarcem, in acest fel, la raportul decelat intre „interpretare“ si „suprainterpretare“, precizand, astfel, cealalta latura pe care o propune arhitectura textelor vechi: cea evazionista, a fabulosului, a exceptionalului acceptat ca real, a miraculosului ca parte din viata cotidiana. Minunile, spatiile utopice perfecte sau inspaimantatoare sunt receptate de medieval ca apartinand unei realitati de multe ori altfel decat a lui, dar nu mai putin adevarate. Traind in vecinatatea lui Dumnezeu (vezi vietile sfintilor si apocrifele) sau peregrinand in cautarea „locului unde odihneaste ceriul“ (Dosoftei) ori a Imparatiei Regelui Ioan, omul Veacului de Mijloc accepta ca totul e posibil si stie sa se bucure de poveste, vindecandu-se de neasezarea cumplitelor vremi printr-un proces de chronoterapie. Textul farmakon construieste, astfel, spatii compensatorii sau punitive (literatura apocaliptica), impunandu-le, pe langa criteriile estetice, pe cele etice. Revenim, in acest fel, la principiul kalokaghatiei, dar si la problema autonomiei esteticului pe care o aduceati in discutie.
Propunand subiecte „exotice“, spectaculoase prin insasi natura lor, literatura romana veche se salveaza de la a deveni ea insasi „fenomen exotic“.
Care mai e statutul cercetatorului de literatura veche? Mai poate el miza pe un factor strict estetic, sau e nevoit sa bata palma cu metodele „extraestetice“ (studii culturale, neoistorism, sociologie, imagologie etc.) ca sa poata rezista pe piata ideilor?
Adaugand, prin conceptia de viata a perioadei, principiului estetic intotdeauna si pe cel etic, ea obliga la cercetare interdisciplinara. De altfel, literatura romana veche (si ma intreb daca numai ea) si receptarea ei n-au mizat niciodata „pe un factor strict estetic“, iar faptul ca „a batut palma cu mijloacele extraestetice“ nu i-a adus, nicidecum, vorba cronicarului, vreo micsorare, ci, dimpotriva, i-a asigurat cadrul amplu de desfasurare interpretativa si actualitatea ideilor.
Valorizand trecutul din perspectiva integratoare, cu ambitia exhaustivului si a autenticitatii, cronicile obliga si la cercetare neoistorista. Construite pe o cultura a diferentei, a alteritatii, din care se construieste imaginea celorlalti, dar si imaginea de sine, textele Veacului Mijlociu reclama, in egala masura, instrumentele imagologiei, ale studiilor culturale, ale istoriei mentalitatilor si ideilor. Nu poti avea perspectiva completa a spiritului secolului al XVIII-lea romanesc daca nu citesti, de exemplu, si lucrarile remarcabile ale unor autori ca Stefan Lemny sau Daniel Barbu. Mai mult, traind intr-o lume saturata de imagini si de simboluri, medievalul isi defineste lumea in ele si prin ele. Fie ca sunt creatii literare sau picturale, ele incifreaza, in fapt, aceleasi structuri ale imaginarului. Analiza conjugata de text si imagine (realizata, in exercitiul de relationare a similitudinilor culturale si artistice din spatii geografice si temporale diferite, tocmai pentru a demonstra privilegiul oferit de lectura textelor literaturii romane vechi dublate de iconografia perioadei), propusa de prof. dr. Doina Curticapeanu studentilor ce i-au frecventat cursurile, intr-un moment in care tehnica aplicata acestui domeniu era prin excelenta noua, configureaza, iata, itemii inca unei metode esentiale de lucru.
De altfel, toate aceste elemente demonstreaza ca relatia cu literatura romana veche este una dialogica, interactiva. Spre deosebire de literatura moderna si contemporana, textele medievale nu „raman in asteptarea lecturii“ (Paul Ricoeur). Ele isi creeaza cititorul, plasandu-l in tesatura operei, interogandu-l, formandu-l. De aceea, cercetatorul domeniului trebuie sa fie flexibil si deschis tuturor provocarilor la care este supus „iubitul cetitoriu“. Si, mai ales, sa raspunda cu proba iubirii, proba empatiei, a comprehensiunii, a participarii la poveste. Pentru ca o literatura ce defineste iubirea ca forma absoluta de comunicare cu celalalt, fara de care orice act, oricat de aproape de idealul de perfectiune umana, este aneantizat, nu risca sa isi piarda actualitatea decat intr-o cultura sau o civilizatie ce si-ar nega, autodistructiv, accesul la cuvant: „Daca s-ar sui un om in ceruri si ar vedé marirea si frumusetea lui Dumnezeu, si stralucirea soarelui si a lunii si a stelelor si toate celelalte splendori si bucurii ceresti, ar fi ca nimic, daca nu ar avea un om cu care sa poata discuta intre ei
Chemat sa impartaseasca extazul trairii splendorii lumii acesteia si a celei de dincolo de ceruri, cum spun personajele platoniciene, statutul cercetatorului de literatura romana veche ramane unul prin excelenta privilegiat. El trebuie doar sa stie sa asculte povestea, sa-i recepteze/ descifreze sensurile si sa transmita mai departe bucuria.