De la Hegel, preafrumoasa soata a Strutocamilei, la Nea Goe Basarab
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura controversei » dosar
Autor: Bogdan Cretu
Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.
Mai are literatura veche cititori? A avut, de fapt, ea vreodata un public larg, nu egal, dar macar apropiat ca numar de cel care urmareste literatura contemporana? Cine mai citeste, azi, vechile pagini ale cronicilor sau romanul lui Cantemir ori „poemationul eroi-comico-satiric“ al lui Budai-Deleanu? Mai nimeni, s-o recunoastem. Ceea ce conventional numim literatura veche a fost mereu un obiect de studiu inaccesibil maselor largi. Rarii studiosi s-au mai aplecat asupra operelor celor din vechime, nu cititorii obisnuiti. Si nici macar criticii literari, care nu prea au detenta filologica, obligatorie in cercetarea acestui sector vitregit. Vi-l imaginati pe Alex. Stefanescu scriind comprehensiv despre „Istoria ieroglifica“? Mai bine nu…
Cum intamplarea face ca unul dintre cursurile pe care, de putina vreme, le predau la Literele din Iasi sa fie chiar cel de literatura veche, ma voi feri sa comit niscaiva ipoteze pandite de riscul unor „densitati periculoase“ si va voi impartasi doar cateva aspecte pitoresti, dar elocvente, ale experientei mele cu studentii din anul I. Prima constatare pe care sunt nevoit sa o fac, inca de la primele intalniri cu ei, de la primele tentative de dialog, este ca absolventii de liceu, care au obtinut note foarte mari la bacalaureat, nu au habar de ceea ce reprezinta inceputurile literaturii romane. Au in schimb prejudecati pe necitite: presupun ei ca ar fi vorba de ceva plictisitor, greoi, care nu are cum sa-i atraga. Nu manifesta nici macar deschiderea de a-si bate cat de cat capul: Antim parca le-ar placea, dar nu sunt dispusi sa invete cate ceva despre retorica sacra, Ureche e cam sec, Miron Costin cam cicalitor, iar Neculce, ei, da, Neculce aduce cu ce se scrie in tabloidele de azi: e cronicarul barfitor si foloseste cuvantul „curva“. Le place, fireste, episodul celei de a doua domnii a lui Dumitrasco Voda Cantacuzino, de unde afla ca existau si in secolul al XVIII-lea proteze dentare. Poate vi se pare ca e de saga, dar nu e: exact acesta este nivelul la care e perceputa literatura veche. Pentru ca vin din liceu cu ideea inerta ca important intr-un text este ce anume transmite el, nu cum o face. Inutil sa mai adaug ca si particularitatile unui limbaj datat ii incurca destul de mult.
Care e, totusi, solutia de a ii atrage? Am incercat sa ii fac sa se apropie de cronicari prin mijloacele narativitatii, simplificate destul de mult. Letopisetele nu sunt literatura propriu-zisa, ci doar prin ricoseu, dar discursul narativ, rudimentar de regula, aici si-a deprins ticurile. E un fel de protoliteratura… Ii plimb prin Eco si incerc sa ii fac sa aplice cateva concepte in analiza unor fragmente, dar din „Sase plimbari prin padurea narativa“ retin de obicei deosebirea dintre filmele porno si celelalte. Lucrurile mai merg cum mai merg: din cronicari, din „Viiata lumii“ si din „Psaltirea“ lui Dosoftei mai pricep cate ceva… Cartile populare le plac, ca sunt povesti, chiar daca e mult misoginism in „Povestea lui Sindipa filosoful“ si nu prea se lamuresc ei ce l-a apucat pe Sadoveanu de a rescris textul in „Divanul persian“. Limba veche are surprizele ei, care uneori pot atrage… Pana la un punct insa.
Iar acest punct este Dimitrie Cantemir. Rar student care sa citeasca in intregime romanul. De vreo cinci ani, de cand fac seminarii la literatura veche, am intalnit unul singur. Ambitios tare, baiatul… Lucrurile generale, legate de mecanismul alegoriei animaliere si de structura romanului sunt destul de limpezi, cand le expun. Cand trecem insa la lucrul concret pe text, totul se complica. In ce limba o mai fi scriind si Cantemir asta? Ce e cu sintaxa asta sucita, cu topica asta nefireasca? De unde sa stie, saracutii, ca ei latina nu au facut nici in liceu si nu fac nici in facultate? „Istoria ieroglifica“ pretinde o lectura-studiu, iar ei nu prea sunt obisnuiti cu asa ceva… Prin urmare, analiza unor fragmente trebuie sa depaseasca, mai intai, stadiul de traducere propriu-zisa. Cand fac acest efort, cu care nu sunt invatati, se simt atat de obositi, incat totul devine un talmes-balmes in capul lor. Daca ar fi dupa mine, as pune romanul lui Cantemir in programa de la ultimul an sau in cea de la Master. E nevoie de mai multa experienta pentru a deslusi si a degusta cum trebuie romanul printului moldav.
De cele mai multe ori, studentii fac ceea ce stiu ei ca trebuie sa faca: invata pe de rost. Si atunci sa vezi boacane, gafe, rateuri… Marea problema este ca ei vin din liceu cu o cultura generala extrem de precara: nu stiu mai nimic despre umanism, despre iluminism, nu au o idee corecta despre literatura romana in diacronia ei. Cum sa ma mai mir ca o studenta il considera pe Hegel soata Strutocamilei? Ca doar de la Helgea la Hegel e doar un pas. Sau ca alta considera ca Ibraileanu ar fi nici mai mult, nici mai putin decat un personaj din subsolul „Tiganiadei“. Ce sa mai spun cand intalnesc scris intr-o lucrare, negru pe alb, „Nea Goe Basarab“? Ca domnul Goe al lui Caragiale s-a facut mare si a devenit student la Litere? N-ar fi exclus… Desigur ca exista si exceptiile imbucuratoare, dar ele sunt atat de rare, incat nu reusesc sa stearga impresia negativa pe care majoritatea o imprima.
Si atunci? Daca nici printre literati cartile vechi nu-si mai afla cititori, ce concluzie putem trage? Ca literatura medievala, atata cata este ea, va ramane un domeniu destinat exclusiv cercetatorilor chitibusari, filologilor rabdatori? Cred ca da… Reeditarile din ultima vreme ofera mai multe editii filologice decat de uz scolar. Nu e un semn ca ne indepartam prea usor de niste texte inca neexplorate pana la capat? Totusi, fara aprofundarea acestui sector al literaturii autohtone, multe altele iti raman cam necunoscute. Chiar poti citi „Levantul“ fara sa stii nimic despre „Tiganiada“? Chiar poti pricepe de ce proza noastra de fictiune demareaza atat de greu fara sa stii care era stadiul naratiunii nonfictionale in secolele XVII-XVIII? Si oare anumite poeme din Eminescu nu te trimit la „Viiata lumii“, a lui Costin? Care, e drept, te trimite automat la poetii antichitatii…
Lucrurile se leaga, iar eclipsa pe care literatura veche o traverseaza se explica, in mare masura, prin lipsa de cultura a studentului mediu. Accesul e conditionat de minimele cunostinte pe care, din pacate, liceul de azi nu prea le mai asigura unui absolvent. Ca sa apreciezi, de pilda, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie“, e nevoie sa stii cate ceva despre traditia cartilor de morala princiara, de la „Principele“ lui Machiavelli, la „Orologiul domnilor“ al lui Antonio de Guevara, tradus la noi de Nicolae Costin ori „Curteanul“ lui Baltassare Castiglione. La fel, pentru a te putea bucura de virtuozitatea parodica a „Tiganiadei“ trebuie sa fi parcurs, in afara de marile epopei, „Batrachomiomahia“, „Gli animali arlanti“, „La secchia rapita“ si tot asa… Cine mai e dispus sa faca tot acest efort? Studentul de la Litere? Nu prea cred…Sa fie solutia rescrierea acestor capodopere? Au existat incercari, nu foarte reusite… Si, oricum, „Istoria ieroglifica“ repovestita e orice altceva, numai „Istoria ieroglifica“ nu…
In concluzie, cred ca trebuie sa ne consolam cu ideea ca literatura veche e Cenusareasa literaturii romane. Ca ea devine un domeniu destinat doar cunoscatorilor. Eu unul cred ca e pacat…