Din arhivele primei doamne a Academiei Franceze
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Va mai amintiti ultimele paragrafe din „Izbavirea lui Wang-Fo“, acea minunata scriere din „Povestirile orientale“ ale lui Marguerite Yourcenar? Daca nu, am bucuria de a le cita aici, din traducerea lui Petru Cretia, in deschiderea unei cronici despre o carte cum foarte rar se scrie si se traduce la noi. Iata-le: „Sulul cu pictura acum terminata a lui Wang-Fo se afla asezat pe o masa joasa. Intregul ei prim plan era ocupat de o barca. Se indeparta incet, lasand in urma ei o dara ingusta care se inchidea pe marea neclintita.
Chipurile celor doi oameni asezati in barca incepeau sa fie de nedeslusit. Totusi, se mai vedea esarfa rosie a lui Ling si barba, fluturand in vant, a lui Wang-Fo. Zvonul vaslelor incepu sa se stinga, apoi, pierzandu-se in departare, a incetat de tot. Imparatul, aplecat inainte, cu mana pusa la ochi, privea cum se indeparteaza barca lui Wang, care nu mai era acum decat o pata nedeslusita in paloarea amurgului. O boare de aur se inalta din mare, raspandindu-se asupra ei. In sfarsit, barca incepu sa dea ocol unei stanci din pragul largului si umbra unei faleze cazu asupra ei; dara se sterse de pe marea pustie, iar Wang-Fo si discipolul sau disparura pentru totdeauna, pierduti in marea aceea de jad albastru pe care, cu putina vreme inainte, o scosese din nefiinta pictorul Wang-Fo.“
Asemenea pictorului care se topeste in marea din propriul tablou, exact astfel imi pare Marguerite Yourcenar, fiinta in carne si oase, vaporizata in „Memoriile lui Hadrian“, „Piatra filozofala“, „Obolul visului“, „Alexis sau tratat despre lupta zadarnica“, „Arhivele nordului“, „Ce, eternitatea?“ In ciuda unei materialitati pregnante, aceasta fiinta isi pierde conturul in fata puterii coplesitoare a propriilor fictiuni, un privilegiu al scriitorilor celor mai norocosi, cu o posteritate norocoasa. In ciuda acestei consistente materialitati, Marguerite Yourcenar nu este un demiurg ce sta deasupra propriilor povesti, lasandu-ne sa-i simtim, in fel si chip, rasuflarea. In vila Petite Plaisance de pe insula Mon-Déserts, aproape de coasta Maine din Statele Unite, stand de vorba cu criticul literar francez Mathieu Galey, scriitoarea vorbeste din interiorul cartilor sale, nu din afara lor, si nu din postura de conducator de joc, ci din cea de participant.
„Cu ochii deschisi. Convorbiri cu Mathieu Galey“, volum tradus la noi acum, la zece ani de la aparitia editiei Bayard in Franta, ne arata, asadar, mai mult cartile si mult mai putin existenta din afara lor. Vorbind despre sine, prima femeie admisa in Academia Franceza vorbeste, de fapt, despre cartile sale, caci ele o contin, nu invers.
Scriitoarea franceza a carei casa a fost lumea mediteraneeana, cu multele etaje cuprinse intre Antichitate si secolul 20, prin care a hoinarit cu o gratie demna de toata invidia, isi prezinta laboratorul atat de limpede si atat de simplu, aproape pacalindu-ne ca realul si irealul sunt departe unul de celalalt. „Da, contactul direct cu realul“, spune ferm Marguerite Yourcenar, „este ceva ce mi se pare absolut esential, aproape in mod mistic esential. Intr-un sens aproape fiziologic, adevarul, atat cat ne este permis sa ne apropiem de el, depinde de faptul ca ramanem fideli realitatii, asa cum vorbea Nietzsche despre a ramane fidel pamantului. Trebuia sa aflu destul despre Hadrian ca sa stiu in ce imprejurari vizitase niste mine din Spania, ce hotarari judecatoresti daduse, de ce boli suferise, care-i erau poetii preferati. Din toate aceastea se plasmuieste o fantoma. Vedeti, fie ca este vorba de fiintele care ne inconjoara, de fiinte reale care au trait in trecut sau de personaje imaginare, totul se petrece ca si cum am fi controlati, nu numai de gandurile sau sentimentele noastre, ca si ei, dar si printru-un sistem simpatetic, prin nu stiu ce afinitati care ne afunda in domeniul simturilor sau mai degraba al contactului. Stiu ca ajung in mod inexplicabil cand afirm ca realitatea – aceasta notiune atat de nesigura –, cunoasterea cea mai exacta cu putinta a fiintelor este punctul nostru de contact si calea de acces catre lucrurile care depasesc realitatea“. Din acest fel de contact direct s-au nascut marile romane ale unei prozatoare esentiale pentru secolul trecut, prin acest crez artistic, daca nu gresesc prea mult numind astfel aceasta credinta personala, ea a pictat un spatiu care apoi a confiscat-o, asa cum „marea de jad albastru“ l-a confiscat de Wang-Fo. Si Zenon, si Hadrian, si Alexis, ca sa amintesc personajele cele mai puternice si mai cunoscute din romanele sale, sunt identitati din care Marguerite Yourcenar face parte. Si reciproca e si ea valabila, evident.
Intelepciunea „fidela pamantului“, hranindu-se din gandirea Antichitatii, din filozofii orientale, din radacinile religioase ale vietii si din „arta vietii“, ii da scriitoarei ceea ce s-ar putea numi hedonism, dar este mai mult decat atat: placerea de a trai clipa ca pe o punte dintre trecut si prezent, dintre eu-de-acum si eu-de-acum-o-clipa. Traind in spiritul lui „ca si cum“, curajoasa prozatoare intampinata in Academia Franceza tocmai de Jean d'Ormesson, caci mai potrivit decat autorul „Jidovului ratacitor“ n-ar fi fost nici un alt scriitor, ni se arata ca o esteta de vita nobila, senina, naturala, amintind de un umanism al secolelor care au precedat-o. Nu regasesc in portretul care se incheaga in volum mai nimic din Virginia Woolf, romanciera pe care a admirat-o si a tradus-o. Sau nimic din acea Virginie Woolf asupra careia ne-a deschis ochii Harold Bloom, descriind-o ca „o esteta apocaliptica, pentru care existenta umana si lumea intreaga sunt in final justificate doar ca fenomene estetice.“
Mi se pare surprinzator ca, reflectand la inventarea lui Hadrian si Zenon, la neputinta de a trai in afara „imensitatii invizibile“, locuitoarea de la Petite Plaisance, admiratoare a mai multor religii, dar in fapt adepta a uneia pe care e greu sa o detectezi, nu crede in fatalitate: „Nu cred intr-un destin prescris in mod irevocabil: il schimbam mereu pe masura ce inaintam in viata; el este fara incetare imbunatatit sau inrautatit de actele noastre. Cred, pe de alta parte, in greutatea imprejurarilor care ne-au precedat, a unui intreg pasiv sau a ceva dobandit in intregime, de care nu suntem raspunzatori si care ne invata sa fim umili. Dar totul se schimba fara incetare in noi, ca si in afara noastra; chiar cuvintele pe care le pronunt in acest moment ma schimba.“. Refacandu-i din interior pe anticul Hadrian si pe Zenon, renascentistul alchimist-filozof, romanciera ramane in aceea „magia simpatetica“ (cum o numea ea insasi in „Carnetele de note“ la „Memoriile lui Hadrian“), rezultata din combinarea eruditiei cu inchipuirea.
Nu veti gasi in volum nimic din anecdoticul care abunda in amintirile si panseurile multor scriitori, mai mult sau mai putin celebri. Privirea „cu ochii deschisi“ nu se insoteste aici cu picanteria sau umorul. Sobrietatea naturala, deloc scortoasa, a lui Marguerite de Crayencour, devenita Yourcenar printr-un joc jucat impreuna cu tatal iubitor de calatorii, la debutul din 1919 cu „Gradina himerelor“, un poem agreat de Tagore, n-ar face casa buna cu sentimentalismul, dulce sau amar, pe care il aleg in astfel de discursuri atatia si atatia artisti. Veti gasi insa opinii ferme si rezonabile despre Tolstoi, Gide, Proust, feminism, sexualitate, poluare, politica. Dominanta va ramane insa atmosfera din romanele reeditate recent in colectia de autor de la Humanitas. Datorita fluxului firesc, fara opinteli, al convorbirilor, veti trece cu vederea preferinta inexplicabila a traducatoarei si a redactorului de carte pentru „maestrul Eckhart“, in loc Meister Eckhardt, si pentru „Edith Warton“, in loc de Edith Wharton. Veti regreta ca literaturii romane ii lipsesc astfel de marturii si veti spera ca recent publicatelor volume de convorbiri cu scriitori precum Mircea Ivanescu, Ileana Malancioiu sau Octavian Paler le vor urma altele.