Ismail Kadare. Un palat aproape de Babel
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
Privit, adesea, doar din perspectiva unui potential Premiu Nobel pentru Literatura pe care ar putea sa-l aduca Albaniei, tara din fostul spatiu comunist, Ismail Kadare a fost receptat in consecinta: drept un autor de scrieri parabolice si simbolice, de natura a pune in discutie, desigur, la modul alegoric, caracterul unui regim totalitar, precum si de a submina doctrina mult discutatului realism socialist care a marcat pentru suficienta vreme literatura din aceasta parte a lumii.
Poate tocmai de aceea, situatia fundamentala a prozei sale a ramas cea din „Generalul armatei moarte“, roman aparut in 1963; este povestea unui general italian coplesit de misiunea care i-a fost incredintata tocmai in Albania. Si, cu toate ca pare a se dedica cu trup si suflet indeplinirii ordinelor primite, personajul principal al cartii pare a nu intelege niciodata pana la capat ca, din punct de vedere spiritual, este si el la fel de mort ca si soldatii cazuti in confruntarile armate din vechime.
In fond, prin acest gen de proza, Kadare (care, in paranteza fie spus, s-a afirmat mai intai ca poet) nu face decat sa se inscrie intr-o tendinta bine reprezentata in literatura albaneza a anilor ’60 – ’70, alti autori care s-au raportat la aceasta fiind, mai cu seama, contemporanii sai Fatos Arapi si Dritero Agolli. Dar, in cadrul acestei orientari, Ismail Kadare reuseste sa-si afirme, foarte repede, vocea proprie si sa se individualizeze – fiind, de altfel, remarcat rapid de John Updike, cel care il caracteriza, in 1971, la putina vreme dupa publicarea romanului „Cronica in piatra“, drept „un scriitor sofisticat si desavarsit, atat in ceea ce priveste proza poetica, cat si densitatea narativa a romanelor sale.“ Una dintre temele sale favorite va fi, asa cum se intampla, de exemplu, in „Cetatea“ (1970), explorarea modului in care trecutul influenteaza prezentul si modeleaza, astfel, vietile oamenilor, dupa anumite tipare prestabilite. De aici si accentul pus adesea de scriitor pe „Kanun“, vechea lege albaneza a razbunarii dupa principiul „ochi pentru ochi“, nescrisa, deisgur, dar care si-a pus amprenta generatii de-a randul asupra vietii si mentalitatilor din aceasta tara.
Dincolo de toate aceste aspecte – adevarate, desigur – se mai gaseste ceva, o tema poate neasteptata, dar, in orice caz, prezenta in cateva din romanele mai recente ale lui Kadare, atat in „Iarna marii insingurari“, cat si in „Concert la sfarsit de toamna“, „Anul negru“ sau „Palatul Viselor“. Si anume, imaginea, evident, din nou simbolica – chiar difuza, uneori – a Turnului Babel. „De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru ca acolo a amestecat Domnul limbile a tot pamantul si de acolo i-a imprastiat Domnul pe toata fata pamantului“, se spune in Geneza biblica. Dar fascinatia Turnului Babel se manifesta, in cazul lui Kadare, intr-un mod aparte. Astfel, „Palatul Viselor“ abunda in suprapuneri de planuri si afirma mereu singuratatea omului, fie ca e vorba de o singuratate experimentata pana la capat in mijlocul naturii, fie in mijlocul armatei sau in marele oras, toate acestea tinzand sa devina un urias univers narcisiac, alteritate irecuperabila a eului si a limbajului sau. Textul romanului este, prin urmare, plin de „semne“, pentru ca cititorul sa inteleaga ca nu este vorba de o simpla metafora intamplatoare. Turnul Babel a reprezentat o adevarata tema predilecta pentru autori foarte diferiti, in cele mai diverse epoci de la Hugo la Kafka, pentru a ne limita doar la aceste exemple. Se contureaza, astfel, o dubla miscare in literatura incepand cu mijlocul secolului al XIX-lea: o dramatizare si, in acelasi timp, o modernizare a povestirii biblice, in care se descifreaza, sau careia i se impune o retorica ce se refera la „neprevazutul din istoria noastra si la amenintarile ce apasa asupra societatii de astazi“, ca sa-l citam pe Paul Zumthor. Imaginea Turnului Babel il readuce pe vechiul „om revoltat“ la realitatea conditiei sale ontologice si culturale, reliefandu-i adevaratul destin. De altfel, privind literatura secolului XX ca pe un nou Babel si analizand-o din aceasta perspectiva, Roger Caillois evidentia – si, „retoric“, reusea chiar sa demonstreze – „orgoliul, confuzia si distrugerea“ acesteia, termenii citati fiind chiar inclusi in titlul lucrarii sale, „Babel: orgueil, confusion et ruine de la littérature“.
Considerat, in general, cea mai nemiloasa critica – si caricatura deopotriva – a unui regim totalitar ce-si traieste ultimele clipe, romanul „Palatul Viselor“ este publicat intr-o prima varianta la Tirana, in anul 1981, fiind interzis in foarte scurta vreme de cenzura regimului lui Enver Hodja. Kadare isi va republica textul, de asta data in forma definitiva, abia in 1990, dupa ce se stabileste in Franta. La un prim nivel, cartea pare a spune o poveste, iar titlul da cititorului inocent senzatia de permanenta raportare la lumea celor „O mie si una de nopti“. Numai ca o lectura atenta va scoate la iveala extraordinara influenta a prozei lui Kafka, nu doar deoarece „Palatul Viselor“ este (si) o versiune noua a celebrului „Castel“, ci si pentru ca, de multe ori, intamplarile prin care trec personajele par desprinse din universul inchis al unui proces fara de sfarsit si din care nu exista scapare, reprezentat in principal de incredibila birocratie a sistemului totalitar. Linia intamplarilor prezentate cu lux de amanunte in primul nivel al cartii nu este foarte complicata. Astfel, intr-o perioada neprecizata exact, dar pe care critica literara a identificat-o ca fiind, probabil, inceputul secolului XX, unul dintre sultanii Imperiului Otoman isi propune proiectul extrem de ambitios de a-si controla supusii intr-un mod absolut. Cum? Incredibil dar adevarat, sultanul doreste nici mai mult, nici mai putin decat sa tina sub observatie visele tuturor locuitorilor! In sensul acesta, el va infiinta Palatul Viselor, o institutie administrativ-opresiva menita a afla pana si cele mai ascunse ganduri ale oamenilor vremii... Acesta este cadrul in care este introdus si in care va evolua tanarul Mark-Alem, descendent al unei vechi si nobile familii si care va trebui, ca un nou Iosif, sa interpreteze toate visele inregistrate de Palat. Dupa ani de zile, el va ajunge, la capatul unei extrem de dureroase initieri – adevarata initiere negativa – in varful acestei incredibile piramide a puterii, fiind, insa, ros, din ce in ce mai frecvent, de indoielile care i se cuibaresc tot mai adanc in suflet.
La un anumit nivel de semnificatii, romanul poate fi citit si ca o cronica a unei perioade zbuciumate si complicate din istoria moderna a Albaniei. Scriitorul porneste, cel putin partial, de la o serie de evenimente istorice reale care au marcat inceputul secolului XX nu doar in Albania, ci in general, in zona Balcanilor, evenimente care reusesc sa contureze cu pregnanta imaginea acestei parti de lume. La fel ca si in „Anul negru“, de exemplu, si aici, tehnica punctului de vedere este perfect stapanita de scriitor, rezultatul fiind crearea unei atmosfere unice, in care totul pare (sau chiar este) posibil. Totul, mai putin intelegerea si reala comunicare intre oameni, neincrederea permanenta fiind determinata, desigur, de frica indusa de reprezentantii regimului opresiv. De aici si imaginea simbolica a unui adevarat Babel balcanic. In plus, uneori, scriitorul insusi da impresia ca incearca sa surprinda, in aceasta carte, totul. Dar in Albania acelei vremi, totul insemna haos – mai putin perfecta organizare a aparatului ce deserveste Palatul Viselor. In plus, dorinta mai veche a scriitorilor de a incorpora intreaga lume intr-o carte nu se mai poate sustine in epoca noastra. Acum, fragmentarea realitatii exterioare si reconstruirea/ reconstituirea ei ulterioara din chiar aceste fragmente prin crearea unui nou tip de discurs romanesc a devenit estetica necesara.
Tocmai de aceea, necesara devine si permanenta referire la mitul Turnului Babel, asa cum se intampla si in romanul de fata al lui Kadare.
Sfarsitul secolului XX prezinta, atat la nivelul structurilor sociale si culturale, cat si la cel al unor tipuri particulare de discurs, tendinta de promovare a unui alt model constitutiv, aceasta constand in schimbarea centrului de greutate al discursului romanesc: se trece la o relatare de-a dreptul simultana a evenimentelor, iar temporalitatea e spatializata. De aici si descrierile atator spatii, ca intr-un urias carusel pe care scriitorul ni-l desfasoara dinaintea ochilor in „Palatul Viselor“. Dar, oricat de deschise sau, dimpotriva, de inchise s-ar dovedi aceste spatii, ele se dovedesc de natura a instraina si a nu mai mijloci in nici un fel comunicarea. Iar orasul – mai cu seama capitala – nu mai poate fi un centru, ci devine chiar negatia acestuia; nu mai e semnul unitatii, ci abolirea ei definitiva. Nu mai simbolizeaza nicidecum comunicarea, ci dimpotriva, are rolul de a consacra pentru totdeauna pierderea cuvantului prin care se face comunicarea. Tocmai de aceea personajele par, cateodata, a nu mai actiona coerent. Acest lucru se intampla tocmai pentru ca Babel simbolizeaza confuzia, iar lipsa de echilibru duce la confuzie pe planurile terestru si divin si oamenii nu se mai inteleg. Ei par a nici nu mai vorbi aceeasi limba, adica nu-i mai leaga nici un consens. In fond, mesajul din istoria biblica si cel din subtextul romanului lui Kadare este acelasi: in mai mica masura decat diversitatea limbilor, povestea despre Babel se refera la comunicarea intre oameni, baza existentei lor comune si sansa lor de a dainui pe pamant. Poate ca singura sansa. Si tocmai de aceea, in final, Mark-Alem va ajunge sa-si puna din ce in ce mai multe intrebari cu privire la rolul misiunii sale in Palatul Viselor, in acest fel – doar in acest fel – reusind sa-si recupereze, macar partial, umanitatea pe care aproape c-o pierduse de-a lungul anilor de supunere: „O sa-i poruncesc sculptorului inca de pe acum sa-mi daltuiasca pe piatra tombala o creanga de curmal inflorita, gandi el. Si, in vreme ce stergea cu dosul palmei aburul de pe geam, isi simti privirea incetosata, incarcata de lumini si umbre. Atunci isi dadu seama ca plange.“