Complexul lui Ulise
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Am avut o usoara strangere de inima atunci cand am auzit ca Gabriela Adamesteanu si-a revizuit romanul „Intalnirea“ in sensul renuntarii la experimentalismul scriiturii din 2003. Si asta, nu numai pentru ca as crede cu tarie in integralitatea operei (nu poti renunta la cateva „experimente“ fara sa modifici intregul sens), ci si pentru ca mi se parea ca modalitatea sincopata, poematica a scriiturii vine ca o manusa pe tema exilului. Mai simplu spus, stranietatea limbajului, ruptura la nivelul sintaxei rezona cu afazia personajului principal. Prima versiune a „Intalnirii“ punea in scena o drama a comunicarii, jucata foarte bine de prozatoare cu fiecare fraza.
In acest context, editia recent aparuta mi-a provocat o surpriza de proportii. In mod paradoxal, chiar daca autoarea renunta masiv la formule avangardiste stridente, romanul isi conserva intreaga ambiguitate. Semn ca nu o imblanzire sau o domesticire a semnificatiei unei teme foarte grave urmarea autoarea, nici o concesie facuta cititorului comod, ci rotunjirea unei opere care a devenit, la aproape doua decenii de la aparitia primei versiuni, o obsesie. Mai ca-ti vine sa zici ca romanul in care Gabriela Adamesteanu se simte cel mai „acasa“, scriitura la care simte nevoia sa se intoarca ritualic, e „Intalnirea“.
Curatata de excesele tehniciste, noua „Intalnire“ reinnoada, vizibil, legatura cu „Dimineata pierduta“, roman care o consacra pe prozatoare ca specialista a constructiilor aluzive, esopice, in care totul poate fi banuit de un sens ascuns. Daca a descoperit ceva in experienta rescrierii, autoarea a descoperit ca n-are nevoie de prea mult fard avangardist pentru a crea o poveste stratificata si enigmatica. Iar faptul ca nimic nu e ceea ce pare, chiar in aceasta versiune „simplificata“ a romanului, reclama o lectura suspicioasa prin excelenta.
Intertext vs. intratext
Structurarea naratiunii pe tiparul mitic al „Odiseei“ nu face decat sa supradozeze cu simboluri cele mai banale gesturi ale personajelor. Traian Manu si Christa, figuri centrale, nu pot respira, in romanul Gabrielei Adamesteanu, fara sa semnifice ceva grav si abstract. Cand Christa sustine ca s-a ratacit sau ca nu gaseste niciodata intrarea in oras, e cazul sa banuim o ratacire mai adanca, o cadere „in butoiul cu amintiri“, dupa cum observa naratoarea la un moment dat. Cand Traian Manu marturiseste ca nu-si mai pricepe textul conferintei pe care trebuie s-o sustina in Romania, ar trebui sa identificam aici tema serioasa a degradarii raportului dintre exilat si limba natala. Numai ca, departe de a constitui un deficit al naratiunii, un bagaj simbolic redundant si inutil, aceasta manie livresca nu face decat sa sporeasca efectul de angoasa.
De fapt, nu s-a discutat altfel decat constatativ sau analogic natura intertextului din „Intalnirea“. Cel putin in cazul lui Traian Manu, nu poate fi vorba de intertext ca model metafictional asumat de autor, ci de intratextualitate, un model asumat in interiorul fictiunii, de catre personaje. Traian Manu e perfect constient de identitatea sa cu Ulise si o „vaneaza“ atat la modul parodic, atunci cand incearca sa dezamorseze observatiile sarcastice ale Christei, cat si la modul serios. Sa nu uitam ca „Odiseea“ e cartea preferata a personajului inca dinainte de plecarea din tara – sugestie subtila ca, in acest caz, constiinta (sau fascinatia) exilului preceda exilul propriu-zis. As spune, de aceea, ca Traian Manu sufera mai degraba de complexul lui Ulise decat de dorul patriei insesi. „Intalnirea“ nu e un roman despre imposibilitatea de a te mai intoarce in Ithaca, ci un roman despre imposibilitatea de a te intoarce in Ithaca fara a avea constiinta ca faci un gest strain si falsificator. Pentru Traian Manu, intoarcerea nu e o reintregire a personalitatii, ci o diseminare totala. Pentru ca, in primul rand, Ithaca a devenit o problema de imaginar, o trauma psihologica. Daca vechiul Ulise nu avea memorie, nici interioritate, intrucat infaptuia un gest originar, orice Ulise modern sufera de anxietatea influentei. Excelent e figurata aceasta drama in pasajele onirice de la inceputul romanului, cand Traian Manu nu reuseste sa disocieze adevarata reintoarcere in tara natala de falsele reintoarceri din vis. Pentru Manu, ca pentru orice exilat modern, problema principala nu e de a ajunge „acasa“, ci de a fi capabil sa distinga acest „acasa“ de seria nesfarsita de cosmaruri care il paraziteaza. Motoul romanului, un citat din Mircea Eliade, atrage atentia asupra conditiilor pe care trebuie sa le indeplineasca exilatul pentru a ajunge in centru: „a vedea semne, intelesuri ascunse, simboluri in suferintele, depresiunile, ariditatile de zi cu zi“. Ei bine, problema lui Traian Manu e ca, prizonier al propriilor fantasme, el tinde sa identifice semne peste tot: cutare caine din gara nu e decat cainele de acasa, trunchiurile maslinilor din Italia sunt confundate cu cele ale prunilor copilariei, Christa insasi devine o bizara „dublura“ a iubitei din tinerete, Ana Maria.
Dead or alive
Drumul celor doi soti pe „autostrada fara sfarsit“, drum care traverseaza intreaga naratiune, ia aspectul unei ciudate „imbolnaviri“ de identitatile lor anterioare. Tema exilului deschide o cutie a Pandorei psihologica, intrucat cei doi scot la iveala – pentru ceilalti sau doar pentru ei insisi – secrete adanc ingropate, fapte greu de admis anterior sau vinovatii vechi, descoperite recent. In cele mai subtile pasaje, „Intalnirea“ e o ultima spovedanie, dar si un proces sever de constiinta. Prizonieri ai acestei calatorii nesfarsite, Christa si Traian Manu par niste muribunzi pe al caror ecran interior se deruleaza intreaga viata. Ideea prozatoarei de a-si modifica, in versiunea din 2007, finalul romanului, mi se pare foarte nimerita. Caci, daca „Intalnirea“ din 2003 se termina intr-o nota oarecum optimista, cu aspiratiile acelui Daniel-Telemac, scriitoarea inverseaza capitolele, comutand accentul pe moartea lui Manu, singura incheiere fireasca pentru agonia discursiva si identitara a personajului.
Mergand si mai departe, se poate spune ca la nivel simbolic, personajele principale sunt moarte inca de la inceputul romanului, intrucat nimic nu se intampla in presentia in vietile lor. Sugestia apare atat in bizara scena in care Buni, iubita de tinerete a lui Manu, ingropata de opt luni, e resuscitata pentru marea intalnire de „corul antic“ de rude barfitoare, cat si in franturi introspective ale personajelor, adevarate laitmotivuri al cartii: „Si cine stie daca viata nu este de fapt moarte si daca ceea ce numim moarte nu inseamna, intr-un fel mai adanc, viata?“. Senzatia de lume apocaliptica in care toti sunt disparuti, dar traiesc cumva pe ruinele propriilor vieti, prelungiti in identitati postume, e intretinuta de minutiozitatea maniacala a scriiturii. Astfel incat, n-ai putea sa juri niciodata, in naratiunea plina de capcane simbolice a Gabrielei Adamesteanu, ca te afli in fata unui personaj integru, sau doar in fata unei ipostaze fantomatice a acestuia.
La senzatia de inconsistenta a identitatii personajelor contribuie si faptul ca evenimentul central al romanului, debarcarea lui Manu in Romania, e ocolita cu gratie de o prozatoare foarte fina, care stie sa-si suspende pe parcurs toate mizele povestii, inseland in permanenta asteptarile cititorului. O excelenta lovitura de teatru… narativa, caci mult-asteptata „intalnire“, pregatita tensionat din primele capitole, retraita obsesiv in constiinta lui Traian Manu, e reflectata doar indirect, prin relatarile celorlalti: „cronica“ parodic-sentimentala a lui Daniel, „dosarele“ Securitatii sau relatarea postfactum (sau postuma de-a binelea?) a lui Manu insusi. Gabriela Adamesteanu nu pune niciodata reflectorul pe „intalnirea“ lui Ulise cu Ithaca, semn ca, in plan simbolic, aceasta intalnire nici macar nu s-a produs. Paradoxal, singurele marturii asupra trecerii lui Manu prin Romania raman notele informative ale Securitatii, autodescalificante prin grotescul expresivitatii. In paranteza fie spus, includerea documentelor in vocea unor personaje ii prilejuieste scriitoarei apelul la un savuros comic de caractere. Prin figurile colonelului Niculaie Ispas, a capitanului Vasile Ghergina sau a locotenentului Silviu Matei, Securitatea nu mai e o forta oarba, ca in romanul din 2003, ci o institutie perfect umanizata, aproape inofensiva.
Desi intalnirea nu se produce, ea ramane centrul fals al naratiunii Gabrielei Adamesteanu, magnetul care atrage sperantele si iluziile tuturor. Reusita decisiva a romanului consta, insa, in faptul ca prozatoarea inverseaza perspectiva, surprinzand, cum se spune, both sides of the story: reintoarcerea in tara nu se vrea doar mantuirea „strainului“, ci mai ales propasirea celor ramasi acasa. Mitul exilatului se priveste in oglinda – in proza ermetica, dar de un realism crud, a Gabrielei Adamesteanu – cu mitul strainului bun, venit sa ne izbaveasca de infernul lumii totalitariste. De la cele mai banale lucruri (guma de mestecat, blugi), servicii (insistenta pentru avansarea in post a cutarei rude indepartate), pana la cerintele sufletesti ale lui Daniel-Telemac, toate pot fi indeplinite, in imaginarul patologic al romanului sub comunism, de supraomul vestic. Ridicata la o asemenea putere a semnificatiilor, „Intalnirea“ din romanul Gabrielei Adamesteanu depaseste cu mult tema dramei individuale a exilatului, plonjand in zona fictiunilor colective, cu substrat politic puternic.
Asadar, va invit sa recititi „Intalnirea“ Gabrielei Adamesteanu: ultima editie, cea din 2003, nuvela din „Vara-primavara“; separat sau toate la un loc, pe verticala si pe orizontala, prin oricate grile vreti. Si cand spun sa „recititi“, nu ma refer neaparat la cei care au parcurs editiile anterioare, ci la „relectura“ ca act apropiat de hermeneutica, in sensul invocat de Matei Calinescu. „Intalnirea“ e unul dintre acele proiecte construite atat de complex si de pedant, incat satisface din plin placerea interpretarii, a lecturii cu pixul in mana. Aproape ca imi vine sa zic ca, inainte de a fi o carte de lectura, romanul Gabrielei Adamesteanu e, cu toate versiunile sale complementare, o carte de relectura.