A uimi, a bucura
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Nicoleta Salcudeanu
Cantecul de sirena al romanului recent publicat de Ioan Lacusta („Luminare (Coborarea in text“), Edit. Polirom, Iasi, 2007) seduce si intriga. Se simte un strop de perplexitate a intampinarii. Scriitor mai mult decat discret, desantat in ’83, debutat asadar binisor inainte de ’89, optzecist „textualist“, Ioan Lacusta este unul din cei mai blajini exponenti ai generatiei sale. Dar este cu adevarat un exponent (cuvantul contine o anume violenta)? Nu. Este mai degraba un figurant zelos al generatiei, un mercenar inocent, un suav agent dublu, lucru pe care el insusi pare a nu-l cunoaste.
E pripita asezarea povestii sub eticheta autobiograficului. E mult mai putina autobiografie decat pare. Ceea ce autorul fura din exterior (realitatea inconjuratoare sau fabulatia imanenta), ne livreaza drept grad zero al inventiei.
Perplexitatea intampinarii (din partea celor ce acum il descopera) rezulta din aperceptia unei lecturi textualiste ultragiate. Pornind in cheie textualista, interpretarea se desprinde lent, dar inevitabil, de cliseele optzeciste, aluneca onctuos peste protuberantele oricarui manifest generationist, dezvelind starea pura a textului care nu mai e text, a scriiturii ce nu mai e scriitura, ci literatura si atat. Textualismul lui Ioan Lacusta e unul de implant si se poate extirpa fara preget. Prozatorul, nu tocmai constient de intensitatea centrifuga ce-l impinge in afara generatiei de la care se revendica, se amageste si se complace in cadrele normei textualiste, fara sa realizeze cat de anormat, cat de anormabil este. Umar la umar, cronicari si autor deopotriva pornesc sa marsaluiasca in cadenta optzecista ca apoi, incetul cu incetul, ecoul pasilor sa se multiplice, sa se sfarame, sa devina molatic si singuratic. Cu siguranta nu textualismul seduce, alchimia seductiei vine de altundeva.
Pe buna dreptate, inserturile textualiste au fost percepute ca balast, iar elanurile mistice redundante. „Luminare“ este un roman caruia i se pot foarte usor depista defectele, dar virtutile sunt aprope imposibil de definit, atat de complicat, de subtil intricate sunt componentele. Place tuturor desi enerveaza pe alocuri. Daca e usor de depistat motivul enervarii, pe atat de greu e de gasit cauza placerii. Categoric, textualismul otova agaseaza, afectarea de reteta optzecista a devenit vetusta, doar daca… Doar daca nu sunt la misto, autoironice. Si nu sunt: „Acum textului nici macar nu-i mai pasa de ceea ce-am simtit atunci sau de ceea ce cred acum. Vine doar si mai rupe din mine. (…) Nimic din toate acestea nu-i textul. El este doar cu puterea nemiloasa a nepasarii si cu fragilitatea paginii in care cobor“. Iasca e hartia textuala, descarnare, oarba conceptualizare, oase albe de teorie fumata. Nimic viu aici. Si totusi, un cuvant zvacneste din citat: „fragilitatea“. Or, aceasta, in pofida incredintarii autorului, nu e a hartiei, ci a scrisului viu, a povestii emancipate de constiinta de sine, intuitie pe care, fulgurant, o are el insusi, pacat ca nu se tine de ea pana la capat: „Cadenta a amintirilor fara amintire. Scriu amuzat doar de cat de mult inseamna povestea pentru mine. Stiu ca fac literatura“. Dimpotriva, Ioan Lacusta – fara sa-si dea seama – este domnul Teste in persoana fiindca „scriu si scrisul ma descrie impotriva mea. Nu-i chin, nu-i drama, nu-i «textualism». E doar uimire si bucurie“. Iarasi, „luminarea“ mistica si simbolistica deloc discreta, ba ostentativa chiar (Crasma, Biserica, Biblioteca, orbul etc.), expusa prin indicatoare de circulatie, sunt din cele ce sugruma „uimirea“ si „bucuria“. Excrescente kitsch pe corpul literaturii vii, precum pelerinajul bezmetic la catafalcul lui Teoctist pe obrazul unui stat presupus laic.
Ei, dimensiunea asta laica, secularizata, a scrisului lui Ioan Lacusta da batai de cap comentatorilor. Uimeste si bucura. La terminarea lecturii ramai, in ciuda tuturor fentelor textualiste, abrupt initiatice sau bisericoase, fatalmente sedus. Prozatorul, la un prim nivel, cel al limbajului, are un har ce-l inrudeste pe undeva cu Alexandru Vlad sau cu Daniel Vighi; savoarea cuvintelor in stare pura, neconfectionata, cum in cazul luxuriantei manieriste a vocabularului cartarescian. Cuvintele isi mentin proprietatea intrinseca, dar, in coliziune cu celelalte, se arata in toata splendoarea lor echivoca, isi dezvaluie lent si pudic aromele semantice. Cuvinte simple, fruste, inocente, prin acumulari incete de apropieri si ciocniri gingase de alte cuvinte, devin tot mai cunoscatoare, tot mai lacome de sens. Simplitatea si curatenia tulburatoare a cuvintelor, seva lor genuina, uimesc si bucura. Placerea si priceperea prozatorului de a le da stralucirea originara se simte. Deplangand risipa, curgerea vorbelor „fara seva, uscate si ele in arsita acestui fara de ganduri timp“, Ioan Lacusta nu se teme de ele („Exista, paralizanta, o spaima de cuvintele rare, din ce in ce mai rare, care cheama gandul bun, care insoresc sperantele si care, de ce nu, pot inca ocroti suflete. Cuvinte care inca pot odrasli suflete sunt ocolite, uitate in buimaceala unor noi si noi dimineti in care altii si altii isi pierd nu doar servietele cu cheile de la case, ci isi lasa in ele trecutul lor tot abandonat, nemaidorind intoarceri, nemaidorind alte poveri decat ale unei nesfarsite, tembele, buimace, nesfarsite ravniri de zori“), le cauta si le da. Spre deosebire de Vlad sau de Vighi, Ioan Lacusta se angajeaza polemic si totodata caritabil in relatia cu cuvintele, lustruieste cuvinte pentru orbirea contemporanilor saraciti de limbaj si le imparte ca ajutoare. Cuvintele nu sunt decorative si atat, sunt hrana.
Apoi, in plan mai adanc, povestea in sine are o greutate blanda, o cruzime tandra, o mecanica atenta la vibratii launtrice. E pripita asezarea povestii sub eticheta autobiograficului. E mult mai putina autobiografie decat pare. Ceea ce autorul fura din exterior (realitatea inconjuratoare sau fabulatia imanenta), ne livreaza drept grad zero al inventiei. Daca romanul e autobiografic, atunci e unul al autobiografiei inventate. Elementele strict biografice induc in eroare, sunt, de fapt, indicii alterate. Vraja se instaleaza pe negandite, prin repetare, acumulare simfonica, crestere lenta tot mai viguroasa, lentoare narcotica ce te poarta pana la finalul povestii, cand descoperi un roman excelent scris, fara apoteoza, ca o rasuflare. Fragilitate de la un capat la altul, dar o fragilitate tenace, vie. Autorul nu-si da seama cat de „povestas“ este, iar cititorul nu stie ca citeste literatura decat intr-un tarziu sfarsit.
Romanul ar merita o a doua editie, una revizuita doar in sensul taierii pasajelor redundante, a textualismelor si altor sedimente, pasaje sau chiar file pur si simplu rupte. Cu un volum cel putin injumatatit, „Luminare“ ar fi un bun roman de export. Oricum, national vorbind, e unul de Premiul Uniunii Scriitorilor.