„...basmele copite cresc.“
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
(G. Calinescu si lectura poeziei)
Calinescu face aici un lucru surprinzator. Criticul triumfa asupra filologului, iar acesta din urma transcrie copile prin copite, fie si cu pretul de a se expune din plin ridicolului. Caci, oricat de incalcita va fi fost ortografia eminesciana, e greu de crezut ca el ar fi putut recurge la un asemenea termen care ar fi contrastat violent cu hieratismul imaginii.
Principalul instrument calinescian de intelegere a poeziei este ceea ce el insusi numea „metoda interpretativa“. De altfel, criticul insusi a incercat sa definesca procedeul (chiar daca in niste termeni cam vagi) in lungul studiu pe care i l-a consacrat, in 1930-1931, lui E. Lovinescu: „O speta a criticii filologice este si metoda interpretativa, care, foarte uzata in critica occidentala de traditie scolastica, a fost introdusa, pentru prima oara la noi, e drept, cu oarecare timiditate, de d. Lovinescu, cel putin in spiritul ei modern. Este un instrument cu corpul de rezonanta plin si serie lunga de coarde, capabil de improvizatiile critice cele mai delicate. Metoda consta in a interpreta un text anumit si a introduce pas cu pas toate punctele de vedere.“ („Masca apoloniana a lui E. Lovinescu“)
Insa exemplul citat de Calinescu – analiza poeziei barbiene „Lemn sfant“ – e suficient de concludent pentru a ne face o imagine asupra metodei. Metoda „interpretativa“ (impropriu numita astfel, de vreme ce, pe de o parte, interpretarea in ansamblul sau nu se limiteaza la textul poetic, iar, pe de alta parte, sensul si referinta nu acopera intregul proces al interpretarii) este, in fundamentul ei, o speta de analiza semantica efectuata la nivelul microtextului. Principalul reper al acestei metode ar fi ceea ce A. J. Greimas numea „izotopia discursului“, adica „unitatea mesajului, perceput ca un tot de semnificatie“. Fireste, o atare calificare nu spune prea multe, de vreme ce verificarea coerentei discursive este unul din instrumentele-cheie ale criticii dintotdeauna. De aceea, ar fi poate mai interesant sa facem o scurta comparatie intre procedurile similare ale lui Maiorescu si Calinescu.
Astfel, din putinele sale observatii analitice pe care le-a lasat in „O cercetare critica...“, Maiorescu arata ca punea si el pret pe izotopia mesajului. Atata doar ca el impunea poeziei cateva conditii suplimentare. Una dintre acestea era de natura gramaticala: utilizarea cuvintelor „plastice“, a „epitetelor ornante“, a personificarilor, metaforelor si comparatiilor i se parea criticului junimist nu doar un suport, ci o conditie necesara a realizarii poeticului. Cealalta constrangere era de natura referentiala: comparatia trebuia sa fie „justa“, adica mimetica in sens strict, si sa respecte altfel ordinea realitatii date.
In ceea ce-l priveste pe Calinescu, nucleul metodei sale „interpretative“ il constituie simbolul (in sens restrans). Capacitatea acestuia de a incapsula doua sensuri suprapuse (propriu si figurat, concret si abstract, denotativ si conotativ) e proiectata de Calinescu asupra intregului text. Prin urmare, nu numai simbolul, ci discursul insusi comporta o dubla stratificare. Insa – si aici intervine diferenta fundamentala fata de Maiorescu – pentru Calinescu decisiva e nu ordinea „primara“ a discursului, ci aceea „secundara“; el cere textului nu o coerenta a denotatiilor, ci una a conotatiilor; cu alte cuvinte, el nu cere textului poetic o izotopie mimetica, ci o izotopie simbolica. Pe de alta parte, Calinescu a temperat constrangerile maioresciene, dar nu le-a expulzat din poezie. Astfel, criteriului semantic i se adauga, vrand-nevrand, si alte constrangeri de natura sintactica si referentiala. Mai intai, in planul sintaxei si al retoricii, Calinescu inlocuieste prescriptiile maioresciene prin interdictii. El nu le cere poetilor sa uzeze doar de unele procedee lingvistice, dar le interzice sa foloseasca altele. De pilda, cea mai semnificativa restrictie calinesciana se refera la dislocarile sintactice si astfel se explica – cel putin in parte – repudierea poeziei hermetice. Limitarea libertatii sintactice nu se bazeaza insa pe un simplu capriciu, ci pe o convingere mai profunda. Calinescu accepta ca orice proces semantic trece inevitabil prin filtrul limbajului, dar considera ca producerea sensului se datora in exclusivitate figurilor semantice. Faptul ca sintaxa ar fi prin ea insasi generatoare de sens (de pilda, ca o anume dezordine sintactica ar putea sa figureze o anume dezordine a lumii) nu intra in calculele teoretice ale criticului. El privea sintaxa, versificatia si prozodia doar ca pe un „mediu“ sau ca pe un auxiliar al figurilor semantice, nicidecum ca pe un instrument de semnificare. Numarul redus de analize „filologice“, precum si respingerea directiilor experimentaliste din poezia romana interbelica indica suficient de clar limitele „tolerantei“ lingvistice a lui Calinescu. Acestei restrictii sintactice i se adauga si o restrictie referentiala. Calinescu nu mai cere poeziei sa respecte ordinea realitatii, dar ii impune o limita a libertatii: reprezentarea, mai exact vizualitatea. Si aceasta restrictie e perfect explicabila: in absenta reprezentarii, simbolurile nu si-ar putea activa pe deplin conotatiile, ramanand in stare inerta sau anulandu-se prin ceea ce Calinescu numea in mai multe randuri „contradictie de imagini“. Exemplul cel mai concludent in aceste sens e poezia suprarealista, pe care criticul o respinge, intre altele, tocmai pentru faptul ca imaginile aruncate in joc nu reusesc sa se inchege intr-un cadru referential.
Si totusi, functionarea metodei se poate urmari cel mai bine intr-o analiza de text. Sa luam, de pilda, comentariul primei strofe din „Memento mori“, pe care Calinescu il desfasoara in volumul V din „Opera lui Mihai Eminescu“ (ed., 1936, p. 19-20):
„De la intaia strofa marea putere poetica, sloboda aci de orice constrangere acustica si gramaticala, se dezlantuie:
Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur
Cand a noptii intunerec instelatul rege maur
Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc
Insa luna argintie, ca un palid dulce soare
Vraji aduse peste lume printr-a stelelor ninsoare
Cand in straturi luminoase basmele copite cresc.
Visurile care merg in turma suna maret, desi «de aur» e prea mult si prea conventional impreuna cu discordanta aceea a pronumelui le cu substantivul turma, in vreme ce intelesul cere o acordare cu visurile. Ideea arhitecturii maure pentru strafundul aurit al boltii ceresti e plina de fast, cu atat mai mult cu cat imaginea pluteste multipla fiind vorba de un «rege maur» care ar fi intunericul noptii. Dar s-ar putea ca Eminescu sa fi voit a zice «régia maura», adica palatul regilor, turtind insa totul pentru metrica si rima. Salile regale cu palaturi instelate ar primi si mai bine patul in care se intind norii. Scena e insa de o mare umflatura baroca. Basmul este vazut ca un animal fabulos in continua generare, contemporana cu ninsoarea stelelor, metafora minunata, prin chiar greseala prefacerii lui cresc in verb tranzitiv, din ratiuni poetice, fiindca metric se putea foarte bine zice «basmelor copite cresc». Si introducerea lunii in ceata sorilor, a unor sori stinsi, argintii (aurul ramanand metalul sorilor cu flacari), se potriveste, desi expresia e putin taciunita de apa adjectivelor «palid», «dulce». Intr-o strofa am vazut dar laolalta insusirile si cusururile lui Eminescu tanarul, a carui poezie e mai mult sculpturala (de o sculptura extravaganta cu multe invalatuciri) decat muzicala.“
Inainte de a incerca un comentariu al comentariului, sa notam un amanunt: „Memento mori“ a fost editat chiar de Calinescu, care i-a si dat acest titlu atunci cand l-a publicat in „Romania literara“, in 1932. Prin urmare, e vorba aici de o dubla „interpretare“: una grafologica (sau filologica in sens strict), constand in transcrierea si adaptarea textului, alta critica, vizand semnificatiile si valoarea textului. Interesant este insa modul in care cele doua se conditioneaza reciproc. Semantic vorbind, strofa citata contine doua imagini: una de extensie redusa, cuprinzand identitatea metaforica dintre „vise“ si „oi“ („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur“), alta mai complexa, vizand hieratizarea universului din celelalte cinci versuri ale strofei, care contureaza magicul tablou nocturn. Intre cele doua imagini nu exista decat o legatura sintactica (adeverita de adverbul cand), nu si una semantica. Cu alte cuvinte, primul vers nu e decat un subterfugiu pentru a facilita insertia eului liric in universul imaginar (procedeul e, de altfel, folosit si in poeme ca „Epigonii“ sau „Scrisoarea I“), fara a face corp comun cu restul strofei. Cu toate acestea, Calinescu face aici un lucru surprinzator. Criticul triumfa asupra filologului, iar acesta din urma transcrie copile prin copite, fie si cu pretul de a se expune din plin ridicolului. Caci, oricat de incalcita va fi fost ortografia eminesciana, e greu de crezut ca el ar fi putut recurge la un asemenea termen care ar fi contrastat violent cu hieratismul imaginii. In plus, copite nu suna defel eminescian, ci mai degraba arghezian. Nu in ultimul rand, termenul aduce cu sine o bulversare substantiala a sintaxei – motiv pentru care Calinescu se si intreaba de ce poetul n-a utilizat forma de genitiv basmelor.
Cu toate acestea, lectiunea si lectura lui Calinescu nu sunt deloc absurde. Oricat deranj acustic ar fi produs copite, el ar fi avut macar avantajul de a fi unificat cele doua imagini intr-una singura. Descriind basmul ca pe „un animal fabulos in continua generare“, Eminescu ar fi contopit cele doua izotopii simbolice (a oilor si a somnului) pe care le racordeaza la imaginea basmului intr-un tablou de o oarecare stridenta, dar de o coerenta metaforica ireprosabila. Asa, insa, primul vers isi etaleaza destul de vizibil rolul de „cusatura“ in ordinea poemului. Prin urmare, transcriind copile prin copite, Calinescu nu comite un act de impietate, ci, dimpotriva, o tentativa de a reface coerenta imaginara a strofei. Criticul incearca sa compenseze astfel deficientele tanarului poet. Prin urmare, strofa citata indica nu atat „insusirile si cusururile lui Eminescu tanarul“, cat mai ales modul de lectura al lui Calinescu insusi.