Romanul ca iluzie
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara »
Autor: Adrian Jicu
Preambul asa-zis teoretic
Fara indoiala ca lui Tudor Calin nu-i lipseste talentul. Volumul sau de debut, „Clubul de biliard“, premiat – inteleg – chiar de Editura „Cartea Romaneasca“, poarta, dincolo de titlul inselator, comercial, semnele unui scriitor inzestrat cu putere speculativa si, important de spus, cu indemanarea de a jongla cu procedeele naratologice folosite de cateva secole incoace. Parodiindu-le sau doar re-interpretandu-le, autorul (re)scrie, in felul sau, un roman, care poate fi vazut ca suma a unor experiente scriitoricesti mai vechi sau mai noi. Lucru nu la indemana oricui si care cere o anume dexteritate artistica. Iar Tudor Calin dovedeste putinta de a procesa diverse scriituri pe care le topeste intr-o carte scrisa cu mana sigura.
„Clubul de biliard“ este in fapt o parodie a vietii in care, pornind de la pretextul atat de cunoscut al manuscrisului gasit, scriitorul gaseste motiv de a imagina un destin pe care incearca a-l investi cu semnificatii profund umane. Intentie care nu ii reuseste intru totul. Cartea s-ar putea reduce la povestea lui Teodor Omul, asa cum s-a pastrat ea in mansarda casei unuia dintre discipolii sai apropiati, Cicerone. Pentru a-i da credibilitate, Tudor Calin inventeaza o intreaga istorie, potrivit careia, fiul acelui discipol, Robert Nicolaescu, ar fi predat manuscrisul lui Jorj Ionescu, redactorul-sef al unei cunoscute edituri, tip indopat cu Prozac pentru a-i atenua tulburarile de personalitate. De aici, ni se livreaza o intreaga poveste, umflata pana la marginile verosimilului, pe care autorul insusi o reduce la limite rezonabile intr-un soi de epilog, „Editorul se intoarce“, unde acelasi asa-zis Jorj, impresionat de manuscrisul citit, porneste ca un detectiv pe urmele eroilor si o descopera in arhivele de la Evidenta Populatiei, pe Sofia, care, chipurile ii destainuie adevarul in legatura cu viata lui Teodosie Omul. In fapt, scriitorul nu face altceva decat sa construiasca o istorie mitizata, pe care tot el o discrediteaza in acea anexa care contine „Confesiunea Sofiei“. Se incearca astfel acreditarea ideii ca lumea fictionala din manuscrisul cu pricina chiar exista si ca oameni precum Sofia pot da marturie despre ea.
Ironie, ironie…
Mi-ar fi foarte la indemana sa comentez structura voit compozita a romanului. Nu o voi face fiindca amestecul de registre si de scriituri nu e o noutate. Coexistenta povestii despre Teodosie, a unor istorii despre Marele Zid Chinezesc sau despre grozaviile savarsite de Vlad-Tepes, a comunicarii de tip Messenger si a relatarilor clasice la persoana a III-a, sunt deja locuri comune printre autorii de astazi. La fel trecerile de la naratiunea neutra la pseudoversurile cu evidenta tenta parodica. N-am sa vorbesc nici despre postmodernismul romanului, care nu mi se pare definitoriu, ci ma voi opri asupra catorva pasaje, sugestive – cred eu – pentru stilul lui Tudor Calin. Care, pe langa numeroasele aspecte care il apropie de prozatorii contemporani, are o calitate de tip diferenta specifica. Este vorba despre ironie, pe care o exploateaza cu buna stiinta si cu efect(e). Introducerea „intr-un context socio-istoric“ a lui Teodor (zis si Profetul) e facuta cu mijloace rabelaisiene sau, daca vreti un reper mai apropiat, à la Dan Persa (vezi „Razboi ascuns“). Cu o mimata seriozitate, sub care se ascunde efortul naratorului de a nu izbucni intr-un ras galgaitor, ni se spun despre inteligenta personajului lucruri vrednice de tinut minte: „O mie patru sute treisprezece critici nealiniati si patru sute treizeci si unu de institute sustinute de la buget asteptau un semn pentru a se arunca asupra operei sale deja imense si a stoarce toata seva din scrierile sale filosofice, pentru a valorifica in scopuri lucrative descoperirile sale stiintifice. Ar fi iesit de aici miriade de manuale, de la cele de popularizare destinate copiilor din scolile primare si gravidelor ce se pregatesc pentru nastere, pana la cele exhaustive pentru studentii din anii terminali sau pentru doctoranzi“.
Conform manuscrisului, Profetul umbla calare pe un superb armasar negru din rasa pur-sange arab, isi cumpara un hipopotam pe care il boteaza Napoleon, conduce o masina de fite, un Chevrolet Impala, decapotabil, model 1958, rosie, cu care zboara prin oras ca sa atraga adepti. Teodor salveaza omenirea omorand Puiul furibund, creatura inspaimantatoare care „in seara aceea atacase din nou si ucisese trei oi si pe Baietica, dulaul care pazea turma“. Pustii poarta tricouri cu chipurile lui si ale ucenicilor, femeile sunt innebunite, iar televiziunile se intrec in a le preamari faptele, spre disperarea autoritatilor care se vad amenintate de o noua religie. Inteligent, Tudor Calin nu ezita sa se autoironizeze, luand in deradere statutul scriitorului, caruia ii deplange conditia sub masca lui Cicerone: „Imi cer scuze cititorilor pentru iesirea violenta de la finalul capitolului precedent, dar m-am enervat atat de tare incat era sa mor. Am dat intr-un acces violent de tuse si am avut chiar un mic infarct. Noroc cu Hortensia ca s-a nimerit prin preajma si mi-a adus repede un pahar de apa si medicamentele astfel incat acum pot spune ca mi-am revenit si sunt gata sa duc mai departe aceasta carte. Doamne, cate primejdii il pandesc pe artist!“
Putere imaginatorie si umor
Cea de-a doua calitate a cartii o constituie puterea imaginatorie remarcabila a scriitorului, care amesteca nonsalant episoade banale cu secvente mitologico-religioase, intr-un melanj cuceritor. Ea merge mana in mana cu un umor sanatos, care ii permite sa abordeze intr-o maniera noua, spectaculoasa prin efectul de surpriza, aspecte consacrate sau chiar tabuizate. In „Clubul de biliard“, biblicul Adam e un vajnic jucator, care a pierdut Gradina Paradisului lovind prea tare cu tacul bila, care a sarit de pe masa, ajungand sub marul despre care stim cu totii. Lumea este condusa de Comitet, o grupare de administratori de asociatii, care, vazandu-si micile escrocherii amenintate, s-au constituit intr-un sistem mafiot, care, treptat, a ajuns sa acapareze puterea in stat. Mitul lui Dracula isi gaseste explicatia in manuscrisul din rucsacul lui Teodor. Ni se ofera o istorie profana, mult mai seducatoare prin excentricitatea ipotezelor. Vlad Tepes scrie stihuri pe care le da muzicantilor sa le inmelodieze. Abia dupa moartea „tiranului cu stil“, oamenii de spirit din Tara Romaneasca indraznesc sa demonstreze ca „stilul era bolovanos, rima si ritmul schiopata adesea, iar opera nu slujea idealuri inalte ci glorifica varsarea de sange si pe Vlad Tepes insusi“. Acelasi manuscris din rucsac scrie despre razbunarea domnitorului, pe care tovarasii de joaca il poreclisera Viermisor, fiindca o avea cea mai mica: „Trecand anii si ajungand Vlad Tepes pe tronul Tarii Romanesti, a dat porunca sa ii aduca la el pe toti cei care il strigau Viermisor. Iar, fiind acestia stransi in curtea palatului, a pus ostenii sa ii ridice in teapa. Si pana ce nenorocitii sa isi dea sfarsitul, Voda Tepes trecea de la unul la altul si, cu mare veselie in glas, ii intreba pe fiecare: – Au nu stiai ca pe toti viermisorii ne mananca?“ Alteori, umorul negru este temperat prin alunecare spre poanta: „Trupurile risipite ale turcilor le-au luat romanii si le-au infipt in tepe pe care le-au insirat apoi, pe malul Dunarii, de la Calafat pana la Braila. Turcii, cand vroia sa ne calce tara, numai ce vedea multimea de tepe, fiecare cu unul de-al lor in varf, ca pe data le pierea pofta de jaf si facea cale intoarsa. Si ar fi ramas tepele si astazi spre infricosata pomenire daca, dupa ce Tepes nu a mai fost, nu le-ar fi luat bulgarii sa isi ciopleasca araci dintr-insele“.
Un balon de sapun
Cine vrea sa citeasca un agreabil roman, in care se intretaie fascinanta poveste a profetului Teodor si a discipolilor sai, cu alte povesti-anexe, despre inceputurile lumii, despre mit, istorie, lume si oameni, sa citeasca negresit „Clubul de biliard“. Va gasi aici, printre altele, parabole ale vietii politice, sociale si culturale contemporane, se va delecta cu parodieri ale situatiilor de viata si ale stilului unor autori diversi, va cunoaste cresterea si descresterea unui personaj exemplar construit. Pentru ca acelasi Teodor este umflat prin supralicitare la dimensiunile unui erou, pentru ca in final, confesiunea Sofiei sa-l readuca la statutul de individ obisnuit: „Imi aduc aminte de grupul nostru de idealisti ca de o adunatura pestrita si caraghioasa. Teodor era un betivan simpatic care citise mult si avea o groaza de povesti care te faceau sa-l asculti ore in sir. Pe Misu il stiam mai de mult; mama lui statea pe scara cu noi si o auzeam adesea cum se plangea la vreo vecina ca baiatul ei nu isi gaseste si el o fata. Mai era si bruta acea (?!?, s. m.) de mecanic si contabilul grasan care ne avertiza tot timpul sa fim atenti ca ne urmareste cineva. Si peste toti eu: o tanara aflata la inceputul carierei.“ Schimbarea de perspectiva narativa aduce cu sine si schimbarea de semnificatii. Ca si cum Tudor Calin ar fi umflat un balon de sapun, pe care il sparge cu mana lui in finalul cartii… Semn ca romanul contemporan a devenit el insusi o chestiune iluzorie…