„Traieste un secol, iubeste un secol“
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
La varsta de 50 de ani (cati avea la data interviului), dupa ce publicase carti care nu intreceau cu mult, ca numar, degetele de la o mana, dar toate capodopere, (...) Rasputin dadea o lectie de prestigiu tuturor acelora care mai credeau sau mai cred ca a exista in viata literara, in literatura, si nu numai, presupune doar a face zgomot, fie si cu oarece talent.
Inainte de 1994, pentru mine, imperiul de la Rasarit insemna, in primul rand, marii sai scriitori: Vasili Suksin, mistuit de flacara unui talent polivalent, mort la numai 44 de ani, a carui „Calina rosie“ (si povestirea si filmul sunt capodopere) am descoperit-o si pe mormantul sau din celebrul cimitir moscovit Novodevicie; Valentin Rasputin, cu a lui „Matiora“ si o intreaga lume care parca se invecineaza cu Dumnezeu; Cinghiz Aitmatov, datorita romanului caruia – „O zi mai lunga decat veacul“ – am calatorit in stepa asiatica, nu departe de faimosul cosmodrom de la Baikonur, fascinat de navele cosmice, dar mai ales ispitit sa calaresc o camila cu numele Karanar, personaj fabulos, un alt fel de Rosinanta care „umaniza“ pustiul infiorat de vuietul uriaselor motoare ale rachetelor; Soljenitin cu terifiantele sale gulaguri si pavilioane ale mortii lente; Evtusenko, poate cel mai „european“ dintre toti, care descindea – in acele vremuri – la Paris, la Londra sau la Cannes cu aerul superior al luminatorului celor din provincii (intrebat intr-o capitala occidentala de un ziarist: cum de nu stie englezeste, s-a uitat ingaduitor la anonimul reporter intempestiv si i-a raspuns: ni nada!, ceea ce in ruseste are mai multe sensuri intraductibile, unele ghilotinante, ceva in genul „lipsasti!“, pe care, intr-o anumita imprejurare, la Iasi, Mihail Sadoveanu i l-a aruncat peste umar unui alogen insolent). Acum, constat, nu fara o oarecare jena, ca stiu mai multe despre activitatea politicienilor si a oligarhilor din uriasa tara de la Rasarit. Sunt si acestia, desigur, importanti. Vorbesc foarte bine englezeste. Dar ce legatura am eu cu ei? Care le sunt – cum ar spune Noica – textul si contextul? Si, oricum, presupunand ca le-ar avea, ele nu prezinta, in ceea ce ma priveste, nici un interes.
De aceea imi vine sa intreb: Ce mai faceti, domnule Rasputin? Mai scrieti, mai publicati carti? Sau si la dumneavoastra literatura, care a fost intotdeauna mai puternica si decat politia tarilor, si decat cenzura, si decat bomba atomica, si decat toate KGB-urile si gulagurile, a cazut in dizgratie? Eu nu cred totusi ca puteti trai fara sa scrieti povestiri si romane, dar mai stii?! Lumea s-a schimbat atat de mult si atat de brusc, la scara globala, incat totul este posibil...
Anul acesta, am primit, totusi, e drept indirect, un raspuns din partea lui Evgheni Evtusenko, pe care am toate motivele sa-l cred. Si asta nu numai pentru ca este un mare scriitor si un cunoscator profund al fenomenului literar contemporan, ci si fiindca este un mare caracter, o constiinta a acestei epoci. Invitat la Festivalul „Zile si nopti de literatura“ de la Neptun, unde i s-a decernat si Marele Premiu „Ovidiu“, celebrul scriitor rus, nascut in 1933, in Siberia, exmatriculat din scoala pe motive politice la varsta de 15 ani, primul din generatia sa care a criticat stalinismul, inclusiv cel de dupa Stalin, si a spart Cortina de Fier cu faimoasele sale recitaluri poetice in strainatate, in fata unor multimi electrizate de verbul si rostirea maiakovskiana ale celui mereu imbracat in haine multicolore – „Razboiul a rapit toate culorile copilariei mele. Unicul loc colorat era taigaua. Ma imbrac astfel ca sa compensez toate culorile furate de razboi“ –, i-a indemnat pe literatorii nostri sa reinnoade, prin traduceri, legaturile cu scriitorii rusi contemporani. Cu prestigiul sau de autor a peste 50 de volume de poezie si proza, traduse pe toate meridianele globului, in 72 de limbi, Evtusenko, astazi cu resedinta la New York, a depus marturie ca scena literara rusa actuala este una dintre cele mai vii si mai spectaculoase. Si a lasat sa se inteleaga ca a o ignora inseamna a da dovada de provincialism si nu de europenism. Aviz talibanilor nostri, care, desi nu putini, se pretind intelectuali, ba chiar si scriitori sau mari artisti si filosofi, ignora sau dispretuiesc ceea ce urmareste cu maxima atentie si admira o lume intreaga.
Am pastrat intr-una din mapele mele „de sertar“ un interviu pe care o ziarista i-l lua in 1988 lui Valentin Rasputin, unul dintre exponentii asa-numitului curent ruralist in literatura rusa a ultimei jumatati de veac. In urma cu aproape doua decenii, creatorul „Matiorei“ (o Matiora „spirituala si morala“) se autodefinea (in acel interviu) ca scriitor si ca intelectual-cetatean. O facea cu o simplitate si o gravitate a confesiunii care mi-au adus aminte de Marin Preda si de tulburatoarele lui reflectii si intrebari. Un mod de a merge direct la esente, de a marturisi cu parcimonie, dar si cu sinceritate, de a respinge orice fard aplicat vietii si, deci, si literaturii – cu toate ca, observa marele prozator de la Irkutsk, „adevarul literaturii nu este in mod obligatoriu adevarul vietii...“.
La varsta de 50 de ani (cati avea la data interviului), dupa ce publicase carti care nu intreceau cu mult, ca numar, degetele de la o mana, dar toate capodopere, traind la mii de kilometri de Moscova, in singuratatea imensa, coplesitoare a mirificelor taramuri siberiene de la Baikal si Angara, Rasputin dadea o lectie de prestigiu tuturor acelora care mai credeau sau mai cred ca a exista in viata literara, in literatura, si nu numai, presupune doar a face zgomot, fie si cu oarece talent. Dacea sa, o casuta de lemn pierduta in taigaua nesfarsita si misterioasa, a putut deveni in acei ani de dinaintea sfarsitului Uniunii Sovietice un punct important pe harta literara a imperiului in descompunere, iar proprietarul ei o adevarata institutie. Citea cu maxima curiozitate si responsabilitate, in linistea paradisiaca de la Baikal, numeroasele scrisori primite de la cititorii sai de pretutindeni, unele dintre acestea fiind, cum le aprecia el „de inters de stat, de gandire de stat“. Propunerea lui Valentin Rasputin de a se edita o carte sau mai multe cu scrisori ale cititorilor catre scriitori mi se parea atunci pe cat de insolita, pe atat de tentanta. Intre timp, ea a devenit, din pacate, tot mai utopica.
Doua sunt ideile pe care le-am retinut in mod deosebit din acel reportaj-interviu care, in treacat fie zis, era realizat cu un profesionalism fara cusur. Prima are poate si o motivatie subiectiva, intrucat, cu cativa ani in urma, avusesem prilejul sa calatoresc la Irkutsk, sa scrutez lacom si cu respiratia taiata intinderea albastra a Baikalului, sa strabat, cu o ambarcatiune rapida, apele repezi si limpezi ale legendarei Angara, sa zbor apoi pe firul ei circa 600 de kilometri pana la Bratsk, acolo unde se afla o mare hidrocentrala, si chiar sa-l caut pe adevaratul, inegalabilul meu „ghid“ pe acele indepartate meleaguri, Valentin Rasputin. L-am sunat la locuinta sa din Irkustk, dar nu am avut sansa sa-l gasesc, el fiind plecat atunci la dacea sa de pe malul Baikalului.
Vorbind despre „omul acestui spatiu“, Rasputin observa: „Insusi faptul ca traieste pe malul Baikalului poate presupune ca este un om pur si moral. Natura ne influenteaza mai mult decat ne inchipuim“.
Imi este destul ca am vazut un sat din acea parte a lumii si am intrat, la intamplare, in una din ospitalierele case de lemn, cu ferestrele larg deschise, inundate de soarele unei veri scurte si de florile taigalei, pentru a-i da dreptate intru totul lui Rasputin.
A doua idee este legata de o amintire a scriitorului din perioada studentiei: „Atunci (in deceniul sase – n. mea) se obisnuia sa mergi la biblioteca. Zi si noapte stateam la biblioteca, fugeam de la cursuri... Principalele contacte se stabileau acolo: se faceau cunostinte, se indragosteau, se transcriau cursurile. Traiam intr-adevar ca intr-o familie“.
Era setea de lectura a unei generatii, potentata fara indoiala si de imprejurarile social istorice, de ingradirile ideologice ale regimului, era insa si o forma de existenta la etajul superior, intelectual, un mod de a integra lectura, biblioteca, opera de arta, in viata cotidiana si a o apropia pe aceasta din urma de exemplaritatea si de lumea miraculoasa a celor dintai.
Simptomatic, cuvantul morala revine des in limbajul lui Rasputin si nu m-a mirat raspunsul sau, atat de simplu si de orgolios in fond, la intrebarea: – Credeti ca sunteti un mare scriitor?: – „Cred ca sunt un scriitor cinstit. Si a fi cinstit este mult si greu“. Dupa cum nu m-a surprins parafraza titlului uneia din cartile sale „Traieste si ia aminte!“: – „Traieste un secol – iubeste un secol“. Scriitorul argumenta nu fara un sens polemic: „Stiti, exista un proverb: traieste un secol, invata un secol. Si aceasta este foarte important. Dar acum important este altceva. Acum toti suntem invatati si poate chiar prea invatati. Acum, in viata, nu ne ajunge dragostea. Insusindu-ne stiinta, invatand tot ce se poate, explicand totul, noi nu putem totusi sa devenim mai buni. Nu putem folosi uriasele noastre posibilitati morale. E bine traieste un secol – invata un secol, dar si mai bine este traieste un secol – iubeste un secol“.
Numai ca – imi vine in minte revelatia pe care o are un personaj dintr-o nuvela a unui alt mare prozator contemporan, din cealalta emisfera, Gabriel Garcia Marquez – si iubirea se invata... Se invata, da, inclusiv din cartile mari, adevarate, complexe, simple, ca insasi viata, ale unor Marquez sau Valentin Rasputin...
Ca „fii ai romanului“, cum zice Milan Kundera ca am fi noi europenii (dar parca numai europenii?), inclin sa-i dau dreptate lui Alexandru Paleologu care, in binecunoscutu-i stil paradoxal, calinescian as spune, afirma intr-un sclipitor eseu ca iubirea este mai degraba de sorginte livresca.