M. Eliade: „Jurnalul portughez“ (II)
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Foarte rar simt nevoia prezentei lui Dumnezeu. Nu ma rog si nici nu stiu sa ma rog. Cand intru intr-o biserica, fac eforturi sa ma rog. Dar nu-mi dau seama daca reusesc. Dar adesea am crize religioase: dorinte de izolare, de contemplatie departe de lume. Disperare.
In Portugalia, Eliade implineste 35 de ani si simte un „imens dezgust de lume“. A „jucat“ pe cultura romana si se intreaba daca a facut bine sau rau. Nu l-a parasit inca credinta de a sprijini misionarismul romanesc, dar este intristat de „mediocritatea culturii noastre contemporane“ (27 ian. 1943) si se simte ucis de sentimentul caducitatii culturii romane... Cauta o noua cultura universala si, cand examineaza Europa spiritului, observa ca ea este in decadenta („nu ma pot consola de decadenta Europei la care asist“, iunie 1944), in fine, omul european ii pare decazut, asa ca filosofii, antropologii, cei care gandesc viitorul trebuie sa caute energiile spiritului in alta parte. O idee care revine des in literatura filosofica a lui Eliade: Europa nu mai este centrul spiritual al lumii, ea nu mai propune modele viabile, modelele trebuie cautate in alte culturi... Ideea care nu l-a convins niciodata pe prietenul sau, Noica. Acesta crede, dimpotriva, ca tot ce s-a facut bine in lumea spiritului a pornit din Europa si ca modelele ei culturale sunt inca fecunde. Oricum, Eliade gandeste ca „prin orice mijloace trebuie redobandita o constiinta cosmica a omului“. In scrisorile din India imagina un umanism cosmic sau o religiozitate cu o dimensiune cosmica...
Venind vorba de religie, trebuie sa spun ca, mai mult decat oriunde, Eliade vorbeste in „Jurnalul portughez“ de relatia sa cu Dumnezeu. Un subiect nu foarte frecvent in studiile mitografului. Ne amintim ce spune despre el Eugène Ionesco: specialist in atatea religii, Eliade n-ar fi un om religios... Moartea sotiei (Nina), dec. 1944 provoaca in chip fatal tema vietii de dincolo si, in genere, tema religiozitatii. Mai inainte (20 sept. 1942), diaristul incercase sa defineasca relatia cu divinitatea in termenii teoriei sale despre sacralitatea lumii: „Religiozitatea mea: foarte rar simt nevoia prezentei lui Dumnezeu. Nu ma rog si nici nu stiu sa ma rog. Cand intru intr-o biserica, fac eforturi sa ma rog. Dar nu-mi dau seama daca reusesc. Dar adesea am crize religioase: dorinte de izolare, de contemplatie departe de lume. Disperare. Dorinta (si speranta) de ascetism. Ceea ce e permanent: pasiune pentru formele obiective, eterne, ale religiei – pentru simbol, rit, mit. Cred ca vocatia mea religioasa se realizeaza pe aceasta cale: a arata validitatea experimentala a lucrurilor considerate moarte. Pentru mine, o spirala, bunaoara, sau un «arbore al vietii» este tot atat de plin de sacralitate ca si o icoana. Am mai ales acces la formulele metafizice ale religiozitatii. Eu traiesc aceste formule in aparenta seci si rigide“.
Ce se poate intelege din acest fragment? Ca istoricul religiilor este un spirit religios, dar nu in sens crestin si, in genere, nu in sens mistic: nu are nevoie de prezenta lui Dumnezeu cum are credinciosul obisnuit si, cand are crize religioase, cauta izolarea, ascetismul. El nu cauta propriu-zis pe Dumnezeu, cauta semne ale sacralitatii ascunse in mituri, rituri, simboluri... Se gandeste la Dumnezeu in momentele de disperare si crede ca prezenta divina se simte in actele umane (iata o idee deja crestina!). Mai limpede spus: „religia, pentru mine, este setea dupa si intuitia realului, a absolutului; identific aceasta sete in orice fapt semnificativ al omului, din toate timpurile“... Este ideea pe care Eliade vrea s-o puna la temelia introducerii in istoria religiilor pe care intentioneaza s-o scrie. Cat de aproape se afla, cu aceasta viziune, de teologia ortodoxa? Greu de spus. Teologii admit ca orice vine de la Dumnezeu si cuprinde Dumnezeu, dar nu accepta, cred, ca divinitatea sa se identifice cu aceasta idee nebuloasa, pagana despre sacrul care traieste in orice lucru. Eliade crede, acum, ca „Introducerea“ lui va revolutiona gandirea universala pentru ca va dovedi permanenta metafizicii in gesturi si rituri stravechi. „Identific pe Socrate sau Platon de cel putin zece ori pe planul religios“ (23 dec. 1942).
Cand moare Nina, Eliade trece in mod vizibil printr-o autentica criza religioasa, citeste Biblia si pe Sestov, si isi pune mai acut problema existentei vietii de apoi. Se indoieste si, daca se indoieste, suferinta spiritului sau nu are cum se risipi. Este prima oara, de nu ma insel, cand istoricul miturilor, confruntat cu o grava problema existentiala, se gandeste mai omeneste, as zice, la solutia crestina: „De mai multi ani, nadejdea si deznadejdea mea isi au izvorul in realitatea spiritului si in viata post-mortem. Nihilismul cumplit care cuprinde uneori se declanseaza in clipa cand ma indoiesc ca dincolo mai e ceva. Atunci, ma simt atat de liber si de indiferent, incat as putea face orice crima si orice faradelege. Si «trecerea timpului» nu o pot suporta decat in momentele cand nu ma indoiesc de dincolo. Altminteri, simt cum trece timpul, cum imbatranesc, cum alerg spre neant – si, atunci, nu ma pot consola decat in orgie. Piesa mea «Oameni si pietre» marturiseste ceva despre nihilismul provocat de pierderea credintei de dincolo. Dar acelasi lucru il spune – si cu cata brutalitate – Sf. Pavel (I Corinteni, 15, 32): «Daca mortii nu inviaza, sa bem si sa mancam, caci maine vom muri!» Uitasem pasajul acesta, desi studiasem Epistolele cu destula atentie, in lagarul de la Ciuc. (Este de mirare cat uit atat de repede si de total orice gand – al altuia sau al meu – care m-ar putea mangaia si intari!). Simt ca nadejdea mea copilareasca si pagana – ca ma voi reintalni cu Nina, dupa moartea mea – este teribil de anemica. Nu acest lucru trebuie sa-l nadajduiesc, nu numai acest lucru. Ci, cu mare, fierbinte, absurda certitudine, sa cred ca amandoi vom invia, in trupurile noastre. Numai astfel s-ar putea rascumpara suferintele Ninei, in trup, si toate fericirile pe care am fi putut sa le avem si nu le-am avut“.
Sub impresia mortii, consulta si alte „geografii thanatice“, se intoarce la Isus si zice ca El a revelat oamenilor „o eschatalogie de mare clasa“, le-a dat o stiinta a gloriei ceresti. Eliade e preocupat, se vede limpede, de chestiunea supravietuirii si se gandeste daca s-o atace sau nu in studiul pe care il preconizeaza. Mai citeste o data „Ecclesiastul“ (26 feb. 1945) si e inmarmurit „de tristetea si deznadejdea“ de acolo. Scaparea este tot in opera. Dupa atatea dezastre (razboiul, moartea Ninei), salvarea ramane opera. Daca a fi este atat de problematic, sa incercam sa supravietuim prin a face... Nu este o surpriza: Eliade a fost totdeauna un creator, i-a placut sa faca totdeauna ceva durabil si esential, la 35-37 de ani imagineaza mari proiecte erudite, sinteze care sa schimbe perspectivele si sa reorienteze lumea. Dezgustul lui de lume nu-l impiedica sa-si duca mai departe opera in care crede cu o pasiune impresionanta. Ca tuturor din generatia lui (mai putin Eugen Ionescu si G. Calinescu), nu-i place ironia lui Caragiale („mult rau ne-a facut noua hazul lui Caragiale“), si crede ca raul nu este creator. „Sunt un pagan“, „m-am plictisit de oamenii caldicei“. Contactul cu Corneliu Zelea Codreanu, seful charismatic al Garzii de Fier, a facut din el „un fanatic roman“. Declaratie primejdioasa. Eliade isi asuma, aici, in „Jurnalul portughez“, destinul sau politic. Nu se scuza, nu se culpabilizeaza, spune doar ce-a gandit si pentru ce a optat o marturisire care-i elibereaza spiritul si ii elibereaza si pe comentatorii sai de a mai ocoli o chestiune biografica delicata. Ambiguitatea in astfel de situatii stimuleaza imaginatia artistilor si sporeste numarul scenariilor culpabilitatii. Din acest punct de vedere, „Jurnalul“ pe care il discutam aici este un punct sigur de referinta. Lamuriti asupra eului social (eul biografic), sa vedem ce ne spune, azi, eul profund, eul creator legat sau nu de cel dinainte.
„Jurnalul portughez“ continua sa vorbeasca despre nelinistile, lecturile, gusturile si, mai ales, dezgusturile omului care nu are astampar in istorie, vrea sa faca totdeauna ceva, de se poate ceva vast si definitiv. Se intalneste cu Pamfil Seicaru si este oripilat de retorica si labilitatea morala a gazetarului. Se gandeste din nou la „coplesitoarea mediocritate a vietii culturale si publicisticii romanesti“ (28 martie 1942). Scrie o carte despre Salazar si o scrie in sila, o scrie prost. Vrea sa faca ceva pentru a se mantui. Are sentimentul ca se zbat prea multi demoni in el. Cum sa-i scoata? Numai creatia poate fi o solutie, numai opera poate valorifica raul interior. Are credinta ca sangele moldovenesc din el a obosit (28 mai 1942). Lupta in continuare cu melancolia si orgia (1 iulie 1942). Melancolia se intelege, dar nu aflam nimic despre natura orgiei despre care e vorba in mai multe randuri. Este primit in audienta de Salazar si retine de la el ideea ca o elita poate transforma o tara. Poate ca este asa, intrebarea este insa in ce sens poate transforma elita o tara, ce directie ii da. In iulie 1942, se intoarce la Bucuresti si, intre ele, participa la o discutie despre legionarism (cu Noica si Vulcanescu). In ciocnirea dintre cei doi, Eliade spune ca „desi legionar, am suspendat orice judecata politica interna atata timp cat dureaza razboiul cu Rusia“. Declaratia care atarna greu in dosarul sau politic. La Berlin (1942), sta de vorba cu filosoful Carl Schmitt despre culturile maritime si simbolismul acvatic. Eliade este un spirit avizat, interlocutorul sau pare a fi incantat.
Eliade tine acum, se pare, un „caiet negru“ (27 oct. 1942) in care noteaza „scheme de meditatii“. Mai tarziu, in America, va tine, in afara jurnalului intim propriu-zis, si un jurnal ultra-secret. Viziteaza (7 nov. 1942) pe Eugenio D'Ors si, dupa ce sta de vorba, spune ca-i plac la el „universalismul, paradoxul, inegalitatea“. Un model spiritual pe care-l primeste, din cauza fragmentarismului, cu rezerve. Viziteaza Spania si isi da seama ca nu poti intelege spiritualitatea ei decat prin El Greco: „tensiunea spirituala, paradoxul, flirtul cu nebunia“. Merge la Sevilla si vede un batran cu „privire boiereasca“. Observatie fina. Simte deja melancolia vietii ce s-a dus. Mustrare de cuget ca nu are copii (13 mai 1943). Obsedat, infricosat ca neamul sau (Romania) va pieri daca invinge Rusia. Veche obsesie a politicienilor romani: dusmanul vine de la Rasarit. Obsesia lui Eliade creste pe masura ce razboiul ia alt curs. Reciteste „Fratii Karamazov“ si este uluit de „trucurile“ autorului. In oct.-nov., merge la Paris de unde se intoarce cu doua sute de carti „si inima bolnava“. Ii cunoaste acolo pe Paul Morand, pe Jean Cocteau, pe Dumezil... Sta tot timpul cu Cioran; „orgie de paradox si lirism“, noteaza el. Il intalneste, la Lisabona, pe Ortega Y Gasset (dec. 1943) si, din lunga si fructuoasa discutie cu el retine ideea ca, politiceste, filosoful trebuie sa traiasca in echivoc, sa nu spuna niciodata tot ceea ce crede; numai astfel comentatorii postumi vor fi stimulati (intrigati) sa taie firul in patru pentru a afla adevarul. Pozitie intelectuala curioasa, trebuie sa recunoastem, in vremuri radicale! N-am impresia ca Eliade a aplicat aceasta strategie. Fara nici o legatura cu discutia dinainte, el trage o concluzie: „nu devii tu insuti decat in clipa cand iti simti fiinta sporita“ (dec. 1943).