Modelul si doamna
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura ideilor »
Autor: Oana Pughineanu
In ciuda evidentei raspunsului, cateodata ma intreb, revolut si oarecum spenglerian: o fi televizorul un produs al culturii sau unul al civilizatiei? De fapt, mint… nu mi-am pus intrebarea asta decat dupa ce m-am luptat cu o stare de somnolenta incercand sa o urmaresc pe nu stiu ce vedeta TV, la nu stiu ce emisiune de ales fotomodele.
Cu cat o doamna este mai delicata, mai gratioasa, adica mai lipsita de putere, cu atat ea este mai venerata.
Trebuie sa recunosc ca prestatia respectivei mi-a alungat somnul. Ei, da! M-am uitat la o astfel de emisiune. In principiu, cineva care scrie intr-o revista de cultura n-ar trebui sa admita sau sa marturiseasca o asemenea „delasare“, desi, la o adica, poate sa-si gaseasca o plasa de salvare… a se intelege un „citat cultural“ care sa-i sara in ajutor scapandu-l de trivialitate. In cazul de fata, ii rog pe cunoscatori sa se foloseasca de Rimbaud. Noroc ca limbajele culturale au tinut asa de mult sa se „extinda“, sa sara afara din turnul de fildes, si noroc ca facand asta si-au gasit, cu un rafinament demn de vechii sofisti, cele mai subtile, cele mai de neinlaturat justificari. Si pe buna dreptate: cultura fara trivialitate nu poate impartasi decat destinul contesei de Bathory, care, dupa multe, sangeroase si legendare crime si-a gasit sfarsitul zidita intr-un castel, fara sa mai vada vreodata lumina zilei. Si ca sa ducem pana la capat jocul dialectic, precum si impleticirea lui materialista, vom spune ca trivialitatea e fermentul culturii, e cea care o intretine, la fel cum sangele fecioarelor s-ar fi presupus ca intretinea tenul cumplitei contese. Pana la urma nu e vorba decat de un tratament cosmetic… o continua exfoliere a trivialitatilor de pe tenul mereu tanar al culturii. Dar, ca sa terminam cu aceste metafore violente, vom spune ca intre cultura si trivialitate putem recunoaste o legatura asemanatoare cu cea dintre aristocratii faliti si burghezii care-si cumparau de la ei titluri nobiliare. In zilele noastre poate ca denumirile s-au schimbat, insa practica, mai putin. Unde, daca nu in a noastra tarisoara, un guru al fotbalului a/s-a intretinut cu un filosof de curte? Si pe unde mai circula intelectualii cu masina SPP-ului daca nu pe molcomele plaiuri dambovitene? Ca asa e, dom'le, lumea asta… nedreapta! La unii e numai deal, iar la altii numai vale… nici vorba de alternanta mioritica.
Revenind insa la vedeta noastra, sau mai bine spus la respectiva emisiune, recunosc ca m-am gandit sa abordez acest subiect pentru ca e indeajuns de estival, dar si pentru a face „dreptate“ barbatilor care s-ar fi putut simti ofensati de articolul mai vechi cu misoginia. Si oricum, nu e corect sa lasi lista incompleta: langa „comicul viril“ e musai sa stea „mascarada feminina“, dupa atat de binele alese expresii ale lui Lacan. Trebuie sa recunosc ca ceea ce m-a surprins la vedeta noastra nu a fost silueta, nici machiajul impecabil aplicat, nici hainele de firma, nici presupusa aroma (tot de firma) cu care isi invaluia „comesenii“, ci tonul care se itea direct dintre coaste cu o vehementa demna de un mare moralist, un Savonarola, nu altceva. Cand vreo adolescenta nu indeajuns de schiloada pentru standardele lumii modelingului se perinda prin fata VIP-ei, aceasta trantea cate un: „Iti place mancarica!? Ai?“. Ba, la un moment dat, iscandu-se o discutie intre designerul din juriu si VIP-a noastra, tot in legatura cu soldurile unei june, VIP-a a inceput sa pipaie dosul bietei fete, ca sa descopere daca poate realmente slabi sau e o chestie de „conformatie“.
Daca stau bine sa ma gandesc, cerintele modelingului din zilele noastre par sa continue, fara sa vrea, munca de sute de ani a crestinismului in ceea ce priveste devalorizarea corpului, umilirea, reducerea lui la un nimic. Modelele mai ceva ca si calugaritele, sunt intr-un post negru continuu. Anorexia pare a fi ultima forma de practicare a puritatii feminine. Sau e doar un protest extrem impotriva cratitei? De la roaba lui Dumnezeu sau supusa unui stapan-sot, femeia si-a gasit un nou ideal, acela de a fi „prezentatoare“. Numai in modeling femeia are beneficiul de a trece de la conditia de obiect de prim rang (obiect-trofeu), la conditia de stativ. Nu gasesc nimic mai ironic, decat semnatura creatorului (care pe vremea „doamnelor“ isi lua faima de la renumele celor pentru care lucra), prin care femeile se „atesta“ una in fata celeilalte in locuri special amenajate, precum barurile de fite, revistele de moda etc. Imi inchipui ca pe Calea Victoriei trebuie sa se stie clar de-a cui esti: de-a lui Gucci, de-a lui Prada? S-a spus deja: a fi la moda inseamna a purta articole pe care se faleste monograma altuia. In traducere filosofica: a fi la moda e un fel de a nu fi.
Femeia-snur (nu mai spun si continuarea) prin forta de atractie pe care o are vine sa inlocuiasca idealul „doamnei“. Nu ca doamna n-ar fi fost un model, dar modelul nu mai vrea in ruptul capului sa fie doamna. Modelul vrea sa expuna prin capacitatea lui (ei) de a se putea transforma / lasa transformat in orice doreste designerul, cate multe si minunate libertati le pandesc pe femeile care nu mai vor sa fie doamne, adica fiinte imaculate (cel putin acesta e mitul in voga). Modelul este varianta insufletita a plasticului despre care a scris impecabil Barthes in „Mitologii“. Nu ca n-ar exista si alte tipuri de urmat (femei politician, spre exemplu), dar inca nu am vazut nicio emisiune gen I want a famous face (in care se prezinta anevoiosul drum pe care il parcurg aspirantele, pentru a ajunge prin succesive si chinuitoare operatii plastice sa semene insuportabil de vag cu vreo vedeta de la Hollywood), in care o tanara sa-si doreasca fata lui Angela Merkel. E drept ca nici cu „doamna“ nu statea genul feminin prea bine. Schopenhauer vedea in institutia „doamnei“ o aberatie: „Adevarata doamna europeana este o fiinta care nici nu ar fi trebuit sa existe. <…> popoarele antice si cele orientale <…> i-au atribuit pozitia corespunzatoare intr-un mod cu mult mai adecvat decat noi, cu galanteria noastra de sorginte veche frantuzeasca si cu veneratia de prost-gust pe care o manifestam fata de femeie, aceasta culme a prostiei germanice si crestine“. Nu ca ar trebui sa-i dam cu totul crezare filosofului, dar figura doamnei intretine un aparent paradox. Cu cat o doamna este mai delicata, mai gratioasa, adica mai lipsita de putere, cu atat ea este mai venerata. Asfa-Wossen Asserate, in „Bunele maniere. Mic tratat de supravietuire in societate“ se intreba cum de o cultura masculina a putut ajunge sa „venereze neputinta“? Poate ca raspunsul nu e pe atat de complicat pe cat s-ar crede. Oare nu au si vitejii, obositi de atatea razboaie (variantele elegante ale jafului) nevoie de putina relaxare? Nu vor ei din cand in cand sa ia o pauza? Salonul intretinut de doamne nu este decat garantia acestei relaxari, in care ascutisul sabiei va fi inlocuit de cel al limbii. Si chiar de micile clevetiri devin periculoase nu e nici un loc mai propice pentru a le da curs decat in prezenta acestor „sfincsi fara secrete“, dupa cum definea Oscar Wilde doamnele. Iar dansul… nu continua el, intr-un mod mai placut, depunand mai putin efort, arta echitatiei? Salonul aproape ca a apus in zilele noastre… Noul imperialism isi consuma luptele in birou, iar pretioasele doamne, tocmai pentru ca pauza de vitejie a domnilor s-a extins incredibil de mult, au devenit modele… in mod ireversibil.
As mai putea sa continui vreo 3000 de semne, deplangand aparent doamnele sau modelele (care au fata de vechile doamne „avantajul“ de a fi platite), dar trebuie sa predau textul la timp si ma chinuie gandul ca n-am sa ma pot hotari din vreme cu ce sa ma imbrac.