Imperiu, dar nu imperiu (II)
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
Progresul – pe care altadata l-am fi numit cu usurinta idealism – obtinut de Uniunea Europeana in redefinirea relatiilor internationale este demonstrat cel mai elocvent prin inasi reusita institutionala si politica intruchipata de organismul Uniunii: se poate intr-adevar progresa pe fond in construirea unei alte structuri de ordine politica si strategica in universul international. Vorbim asadar de institutii, dar si de un mod diferit de a face politica, interna si externa (delimitare tot mai estompata acum in granitele Uniunii).
Privita din interiorul Uniunii Europene, lumea internationala arata ca nu trebuie sa fie neaparat numai o arena a geopoliticii crude si a ciocnirilor inexorabile de interese, de cele mai multe ori antagonice. Cu toate slabiciunile ei, existenta si functionarea Uniunii arata ca rivalitatea si competitia intre state pot fi inlocuite intr-adevar de cooperare si negociere structurata pentru un scop superior, moral si geopolitic, inclusiv din perspectiva multiplelor interese nationale aflate in joc. Aceasta nu inseamna bineinteles ca nu exista rivalitate si competitie sau forme mai subtile de geopolitica incarcata de impetuozitate bazata pe putere in cadrul Uniunii. Statele si guvernele se lupta si se vor lupta acerb pentru promovarea intereselor lor economice si politice, de la cele din domeniul agricol, ecologic sau financiar, la cele legate de ponderea propriilor voturi in Consiliul European. Cu atat mai mult vor cauta sa-si asigure predominanta propriilor viziuni si interese strategice in chestiunile de politica externa ale Uniunii (o zona printre cele mai putin dedicate cursului integrationist si cooperativ, deocamdata). Uneori se vor bate pentru protejarea unor domenii sensibile, apartinand sferei de suveranitate nationala, de intruziunea organismelor de la Bruxelles. Dar aceste forme, mai traditionaliste, ale politicii si ale diplomatiei (care sunt oricum predominante in relatiile internationale exterioare Uniunii), sunt complementare cu modalitatile post-moderne de manifestare ale politicii si ale diplomatiei inventate de Uniune. Mai mult, aceasta complementaritate impune inclusiv alte semnificatii (in orice caz de factura pozitiva) privind felul in care am putea sa intelegem acum rivalitatea si competitia in raporturile dintre statele apartinand Uniunii. Intr-adevar, evolutia Uniunii arata astfel ca nici rivalitatea, nici competitia nu exclud negocierile si cooperarea si ca, undeva, ele se pot intrepatrunde, generand o schimbare paradigmatica in chiar modul de operare al politicii. Una in care nationalul si internationalul se intrepatrund dinamic si constructiv, chiar daca pe fondul unei tensiuni care adesea se poate amplifica generand blocaje majore in evolutia proiectului european (cum s-a intamplat cu proiectul fundamental al Constitutiei Europene). Poate fi numita aceasta o expresie a „devenirii imperiale“, a unei organizari de acest tip a universului international?
Revenirea metaforica la conceptul de imperiu in incercarea de caracterizare a fenomenului Uniunii in secolul XXI este destul de problematica. Daca imperiul ar exprima numai o realitate benigna, lucrurile ar fi mai clare. Istoria ne arata insa ca nu e asa. Pe de alta parte, e totusi dificil sa separi partile „bune“, „pozitive“ ale unui asemenea concept de cele negative. Sa realizezi distinctii nete intre ele, fie din perspectiva efectelor, fie din una eminamente istorica, care poate cobori in timp pana la virtutile si slabiciunile Imperiului Roman. Mai ales intr-o epoca avand inca amintirea proaspata a ceea ce reprezentau imperiul si imperialismul recent pentru multe popoare si natiuni si in care ideologiile comune se opun categoric imperiului, caruia tinde sa nu-i mai recunoasca nici o valenta pozitiva.
Intr-o carte de mare succes, asupra mostenirii si semnificatiilor imperiului britanic, a istoricului Nial Fergusson, intitulata „Imperiu – cum a facut Marea Brtitanie lumea moderna“, aceasta tentativa de revalorizare a ideii de imperiu, prin prisma separatiei intre partile sale intunecoase si luminoase, este o tema centrala, in pofida dificultatii sale. O spune chiar Fergusson: „Cea mai dificila intrebare pe care o adresez este pur si simplu daca imperiul (britanic – n. n.) a fost un lucru bun sau rau“. Iar raspunsul este ca a fost bun in multe aspecte: in diseminarea principalelor institutii liberale – politice sau economice – ale democratiilor moderne, a unei formule minimaliste de stat si guvernare, a unui concept modern de ordine, a principiilor economice ale pietei libere, a unei dinamici nemaiintalnite a capitalului social. Nici nu se mai pun in discutie valori culturale si civilizationale. Curios insa, desi e vorba de realizari care au creat, in opinia lui Fergusson, bazele solide ale lumii moderne, acestea nu pot sa incline balanta perceptiilor si a gandirii comune asupra mizeriilor generate de efectele expansiunii imperiale engleze – „Imperiul cinic si brutal“ – care au facut ca unul din principalele think tankuri engleze sa solicite nu demult reginei angajarea unui turneu global in care sa ceara oficial scuze pentru „pacatele trecute ale imperiului, ca un prim pas pentru a incerca sa faca Commonwealthul mai eficient si mai relevant“. Totul intr-un contrast fundamental cu „vechiul imperiu“, cel care „la apogeul sau ingloba aproape o treime din populatia si suprafata globului, cu toata bogatia sa construita pe opresiune si exploatare“.
Totusi, Fergusson crede ca asemenea clisee trebuie depasite printr-o abordare critica, dar nuantata, care sa separe inteligent si realist dimensiunile pozitive de cele negative. Intr-o asemenea perspectiva intelectuala, poate nu ar mai fi atat de riscant politic si conceptual compararea Uniunii cu Imperiul, chiar daca e vorba de „Imperiul bun“ sau de acel „Imperiu nou“, „post-modern“ care nu mai e, de fapt, Imperiul.
Deocamdata, „Imperiu, dar nu imperiu“ pare sa fie sintagma cea mai potrivita si mai lipsita de riscuri. Este ea insa aplicabila marilor puteri exterioare Uniunii, precum Rusia sau America, ale caror forta si manifestare in relatiile internationale ale secolului XXI ne aduc si mai bine aminte de ideea de Imperiu?