Orbirea sociala
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura politica » societatea reala
Autor: Alfred Bulai
Saptamana trecuta, a cazut din nou napasta peste tara. Dupa seceta era normal sa avem inundatii pentru ca, pe undeva, sa se ajunga la un echilibru. Asa cum scepticii se asteptau, era obligatoriu sa se darame si niste constructii. Printre case de chirpici, abonate la prabusire, la orice ploaie mai mare, s-a inserat si un pod solid din beton. Apele involburate au reusit sa puna la pamant podul, destul de mare, de undeva, de prin Moldova. Desigur, orice constructie isi are viata ei si vine o vreme cand ea se poate prabusi. La urma urmei, le-a cazut podul si americanilor si de... sunt americani. Mai mult chiar, ei au avut si morti si multi raniti. Norocul nostru ca la noi nu e chiar asa mare traficul si am scapat mai usor.
Un pod prabusit in albia raului reprezinta, spun specialistii, un pericol si, prin urmare, ramasitele podului trebuie indepartate cat mai repede. Mai ales cu ploile din ultima vreme se poate intampla o tragedie, ne-au spus la televizor tot felul de ingineri. Neasteptat de repede, genistii armatei romane au ajuns la podul taiat in doua de ape si s-au hotarat sa il arunce in aer. Jos palaria, s-au miscat repede.
De miscat s-au miscat repede, dar a aparut o mica problema. Au inceput cu o detonare de proba. Explicatia senzationala a fost simpla si concisa. Ca sa vada cat de tare este el, podul. Si au vazut. Era foarte tare. Dinamita nu a reusit sa-l clinteasca. Unii spun ca un pic ar fi fost ciobit. Bravii nostri genisti au tras imediat concluzia acestui experiment: plecam, nu avem ce face!
Prin urmare, ei si-au declinat orice competenta si au sfatuit autoritatile sa caute niste utilaje mari sa darame podul bucatica cu bucatica. Povestea aceasta mi se pare cu totul senzationala. Prin urmare, armata noastra falnica, eroica, NATO-ita, pana in varful vestonului, prezenta pe nu stiu cate teatre de operatiuni, armata aceasta super-tehnologizata nu poate sa arunce in aer un pod. Altfel spus, un pod pe care un torent de apa a reusit sa-l doboare, nu poate fi spulberat de genisti.
Daca pe timp de pace nu pot arunca in aer un pod, cum ne putem astepta ca ei ar reusi sa arunce in aer un pod in cazul unui razboi? Falnica noastra armata nu poate arunca un pod in aer si ce face? Dezerteaza! Da bir cu fugitii si ne invita sa luam noi ciocanelul si sa daramam podul.
Daca stau sa ma gandesc la faptul ca au facut inainte o detonare de proba, ca sa vada cat este podul de rezistent, atunci ilaritatea devine maxima. Cum adica, armata noastra nu are date despre structura si rezistenta unor materiale sau a unor constructii? Adica nu exista acolo un baiat cu ochelari care sa le spuna: la grosimea asta, la materialul acesta, la tipul acesta de constructie este nevoie de atata explozibil de tipul…?
Chestia asta cu detonarea de proba mi se pare asemanatoare cu stilul strungarului Gicu, care s-a decis pentru niste bani in plus sa puna si faianta si incearca sa arunce pe perete vreo doua placi, de proba, sa vada cam cum ar merge. Stilul acesta, de proba, pe formula sa vedem cam ce ar iesi, mi se pare culmea neprofesionalismului. Cel putin intr-un domeniu unde ar trebui sa se stie exact efectele unor explozii.
Cu neprofesionalismul din societatea romaneasca ne-am obisnuit de mult si am si scris in paginile revistei despre el. Armata nu doar ca nu face exceptie, dar are si o istorie nu foarte indepartata, care ne vorbeste despre un divort fundamental dintre ea si profesionalism. Imi aduc aminte ca, in armata, am intalnit un ofiter care nu stia sa foloseasca o busola si imi mai aduc aminte, ca multi dintre dumneavoastra, cei care poate ati facut armata pe vremuri, de o sumedenie de mostre de prostie patentata.
Din punctul meu de vedere altceva mi se pare mult mai grav. Reactia publica la aceasta intamplare, practic, nu a existat. Intamplarea a trecut ca o stire picantereasca pe la cateva televiziuni, in rest nimic. Nu s-a aplecat nimeni asupra evenimentului incercand macar sa puna intrebari. Nici analisti, nici jurnalisti, nici specialisti, nimeni. Populatia, cu atat mai putin, ar putea sa remarce aceste lucruri.
Exista in societatea romaneasca un soi de orbire sociala, un gen de cataracta care ne face sa nu mai observam lucrurile anormale, care se petrec in jurul nostru. Aceasta orbire sociala este inrudita cu un fenomen pentru care avem un termen pretentios in sociologie. Un sociolog american a propus, acum jumatate de secol, termenul de neatentie civila. Aceasta se refera la acele situatii in care refuzam deliberat, in spatiul public, sa privim lucruri care nu trebuie privite. Evitam sa privim o femeie care alapteaza in parc, doi tineri care se saruta pe o banca, ori un barbat care sta lipit cu fata de pom, stim noi de ce. Instinctiv, oamenii isi propun sa nu fie atenti, in spatiul public, la lucruri care au un continut prea privat ori intim. Orbirea sociala a derivat poate din neatentie, dar ea este mai mult. Nu evitam anumite subiecte in spatiul public, ci mai mult, ele au ajuns sa ne fie cu totul indiferente, sa nu mai ne trezeasca interesul si, astfel, sa nici nu le mai percepem. Anormalul a devenit un obisnuit trist al cotidianului si s-a topit astfel in modul nostru de viata. Parem tot mai impacati cu situatiile in care se probeaza incompetenta, marlania, impostura si chiar hotia. Am devenit orbi la multe, prea multe situatii dezaxate.
Am trecut aseara in revista posturile de televiziune si am citit, pe o banda jos, la unul dintre ele, ca doamna sau domnisoara Zavoranu s-a certat iarasi cu mama sa. Ei uite, da, lucruri care ar trebui sa ne ingrijoreze cu adevarat! Noroc cu televiziunile astea!