O intrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura politica » accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Angela Martin – Propria dumneavoastra opera va recomanda ca pe un scriitor fecund. Scrierea atator carti inseamna, inevitabil, si repetitivitate. Ati ajuns vreodata la saturatie? Ati fost, cum spune Baudelaire, las d’écrire? V-ati revoltat impotriva scrisului?
Kjell Espmark – Intrebarea ma surprinde in aceeasi masura in care ma surprinde si raspunsul meu spontan:
– Nu, n-am simtit niciodata o asemenea saturatie.
Nu mi-am dat seama pana acum ca acedia calugarului medieval care isi gaseste corespondent la scriitori, aceasta maladie pe care am intalnit-o atat de frecvent in literatura, pe mine nu m-a incercat niciodata.
Pentru multi scriitori, chinul de care vorbeste Baudelaire este strans legat de o alta problema, a secatuirii inspiratiei. Sa stai sa te holbezi ore in sir la o foaie alba de hartie, fara sa-ti treaca prin cap nicio idee ori formulare, este una din principalele cauze ale lehamitei pe care o simt multi scriitori. Pentru multi poeti, solutia salvatoare a fost sa se dedice un timp traducerilor, pentru a-si mentine vii abilitatile lingvistice, in asteptarea inspiratiei. Un alt remediu a fost infranarea simtului autocritic. Schiller ii scrie unui poet mai tanar, covarsit de zbaterile scrisului, ca trebuie sa lase ideile sa-i treaca pragul inainte de a le supune testului critic. Eu insumi sunt generos cu primele idei bajbainde, fiind constient ca nu exista scurtatura spre forma finala a poemului. Trebuie sa merg din aproape in aproape, pornind de la o schita, la inceput lamentabila – o munca, desigur, care cere rabdare si receptivitate la momentele de inspiratie –, in speranta ca voi reusi si de aceasta data.
Dar saturatia sau lehamitea pot aparea si in situatia contrara, a unei inspiratii prea bogate, care duce la repetitivitate. Un scriitor productiv devine cu usurinta propriul epigon. Am fost tot timpul constient de acest pericol si am incercat sa-l tin la distanta in diferite moduri. Dupa primele trei volume de poezie, am intuit riscul de a incremeni in propria-mi retorica si m-am straduit sa ies din fagasul batut. In trilogia care a urmat, m-am apropiat radical de limbajul cotidian – calea clasica spre innoire, de la Wordsworth la T.S. Eliot. Dupa o serie de romane, de asta data, in sapte volume, in care critica sociala ajunsese si ea la saturatie, am optat pentru personaje istorice precum Voltaire si Bartók, dar si pentru o abordare narativa mai putin experimentala. Iata o alta modalitate de a evita repetitia, prin acea rotatie a culturilor cunoscuta oricarui taran. Asadar, alternand poezia cu romanul, fictiunea cu studiile de istoria literaturii, nu numai ca am evitat lehamitea pe care o provoaca repetitia, dar am ispitit diversele genuri literare sa se stimuleze reciproc. Motivul decisiv pentru care am ramas aproape neatins de lehamitea care il incearca pe scriitor este insa faptul ca ocaziile mele de a scrie au fost atat de parcimonios masurate. Ma consider in primul rand poet, dar cariera de teoretician al literaturii mi-a acaparat aproape tot timpul. La inceput, existenta mea a fost marcata de dictonul „publish or perish“ al tanarului cercetator, mai tarziu de solicitantul volum de munca pe care il presupune o catedra universitara. A trebuit sa profit de orice ocazie pentru a ma putea ocupa de textele mele personale si au existat lungi perioade in care am trait frustrarea de a nu ma putea aseza dimineata la masa de scris. A fost o „rotatie a culturilor“ impusa si inegala, care nu mi-a dat ragazul sa resimt satietatea. Fiecare bresa in programul strict era o avutie, fiecare ora petrecuta in fata propriilor hartii, o afirmare a gratiei divine. De un deceniu incoace ma bucur insa de libertatea pensionarului de a o apuca in ce directie doreste si de sansa unei inspiratii neintrerupte. Amintirea eternei frustrari a anilor grei de munca m-a ferit – pana acum – de lehamitea scriitoriceasca.
Traducere din suedeza de Dan Shafran