A doua retragere aureliana
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Dupa cea mai drastica opinie, pe cat de radicala pe atat de simplista, instaurarea comunismului in Romania poate fi asemuita, de nu chiar echivalata, pe scara dezastrului cultural consecutiv cu a doua mare „retragere aureliana“ din Dacia romana: a doua zi dupa instalarea la putere a noului regim, Apusul isi retrage „ambasadele“ culturale, valorile lui parasesc brusc civilizatia autohtona, se trage Cortina de Fier si incepe lunga noapte polara a culturii romane, sparta, in cateva randuri, de firave rasarituri de soare. Aceasta cultura adusa „la zi“ dupa actiunea critica radicala a lui Titu Maioresacu in a doua jumatate a secolului 19, isi pierde legaturile firesti si caracterul organic recazand in imitatie si formalism potrivit destinului ei nevertebrat sau, cu expresia cioraniana incetatenita, „vegetal“. A doua „retragere aureliana“ lasa in urma un desert cultural, o lume autarhica si cu puntile taiate: Occidentul se indeparteaza fulgerator de granitele Romaniei culturale, devenite satelitul altei galaxii. Cat de adevarata este aceasta imagine de cosmar a unei Siberii spirituale, formula inventata si deplansa intre primii, daca nu ma-nsel, de Ioan Petru Culianu si preluata de ilustra fiica a lui Eugen Lovinescu? Incercarile de a corecta si, eventual, de a contrazice respectiva imagine sunt automat originate intr-o culpabila nostalgie comunista. Faptele raman insa mai incapatanate decat ideologiile ce rescriu istoria, iar anticomunismul nu este si o garantie de adevar. Iar adevarul este ca, in conditii istorice mai mult decat dificile, cultura romana a izbutit sa-si pastreze, gratie conjuncturilor favorabile si interventiei miraculoase a unor personalitati proeminente, legaturile durabile cu Occidentul si dupa a doua „retragere aureliana“. Nu ma refer doar la numerosii „ambasadori“ culturali romani – intre ei personalitati eminente ramase asa si dupa caderea comunismului – care, din timp in timp, „cu voie de la politie“, au strabatut lumea occidentala in cautarea legiunilor retrase, nici la contactele, conferintele si prelegerile despre cultura romana pe care acesti ambasadori au fost trimisi sa le intretina si expuna in fata auditoriului occidental contrariat de noul curs al lucrurilor. Nu ma refer nici la lectoratele de limba si cultura romana existente in strainatate cam in toata perioada comunista din istoria tarii: ele au fost onorate nu doar de ilustri necunoscuti, dar si de multi eminenti specialisti in domeniile lor. Un loc important in mentinerea legaturilor cu cei ce ne-au parasit il ocupa savantii straini care, dupa ce au petrecut un stagiu profesional in Romania, au ramas fideli culturii romane continuand, in patria lor, sa scrie si sa publice lucrari fundamentale despre ceea ce indragisera aici. Ei sunt agentii nostri in strainatatea occidentala, puntile de legatura intre culturi pe deasupra oricaror granite vremelnice. Unul dintre acesti agenti de influenta care dezmint prin simpla lor prezenta „Siberia spiritului“ este ilustra cercetatoare si profesoara italiana Rosa Del Conte, careia „Steaua“ clujeana ii dedica mare parte dintr-un consistent numar de revista (4-5/2007). „Domnisoara Rosa Del Conte – scrie Adrian Popescu – a cunoscut viata din Bucurestiul intelectualilor, al poetilor, al universitarilor dinaintea instaurarii depline, dupa 1948, a regimului comunist. A tradus pe Montale si pe Quasimodo, in 1945, ’46. A tradus din Sadoveanu. Misiunea culturala italiana are la Bucuresti colaboratori romani de prima mana, printre care pe Al. Marcu, elevul lui Ramiro Ortiz, la randu-i, Marcu este profesorul italienistului din exil, Mircea Popescu. O continuitate peste vreme, un gust format pentru subtilitatea generoasa a literelor italiene, afinitatea pentru lumea romana de ieri, de azi, placerea de a trai in orizontul senin de cer toscan al unei culturi umaniste… Tinerii studenti romani merituosi de atunci, trimisi la Scoala romana de la Roma sau de la Venetia, ca Teodor Onciulescu, Gheorghe Caragata, Petru Iroaie, Dumitru Marin, raman in Italia dupa 1948, la lectoratele, apoi catedrele de limba si literatura romana. Rosa Del Conte va fi un punct de referinta pentru ei, prin seriozitatea cercetarilor confluentelor romano-italiene, prin rigoarea si caracterul universitarei atasate valorilor romanesti“. Atasament, fidelitate fata de valori: acestea au asigurat puntile dintre culturi, canalul aerian, pe deasupra granitelor, de comunicare intre ele. Fiindca, intrat sub stapanirea comunista, Eminescu nu devine in ochii Rosei del Conte un poet „communist“, cum incercau sa-l faca maruntii propagandisti ai regimului. Fidelitatea fata de unicul si acelasi mare poet n-are granita: „In drumul meu existential – marturiseste ilustra profesoara centenara – am pastrat o lunga fidelitate culturii romanesti in timpul intregii mele activitati de profesoara (prima data in Italia, titulara a catedrei de Limba si literatura romana), filoloaga, traducatoare, critic literar, scopul meu a fost acela de a face cunoscuta in Italia, mai cu seama in mijlocul atator dificultati de naturi diferite, manifestarile cele mai inalte ale literaturii voastre, apropiata si departata in acelasi timp. A fost de domeniul istoriei, apoi, dragostea mea pentru Eminescu, a carui foarte elevata poezie a fost obiectul unui studiu extrem de pasionat si constant“. Scriind despre „Mihai Eminescu sau despre Absolut“, lucrare fundamentala a autoarei aparuta in 1963, Mircea Eliade o aprecia astfel: „Cartea aceasta deschide atatea noi perspective in interpretarea lui Eminescu, incat se cere recitita si meditata pe indelete. Geniul lui Eminescu ni se infatiseaza inca si mai exceptional decat il cunosteam pana acum“. Din pacate, nu toti romanii din exil o pretuiesc in felul marelui savant. „Rosa Del Conte – scrie cunoscutul lingvist Alexandru Niculescu in niste „amintiri de neuitat“ publicate de „Steaua“ – a fost si este un herald european al valorilor romanesti. Cu toate acestea, romanii din exil – vorbesc mai ales de exilul parizian – nu apreciau catusi de putin activitatea Rosei Del Conte in slujba culturii romanesti. Ei adaugau: in slujba Romaniei comuniste! Ceea ce nu putea parea chiar ne-adevarat, tinand seama ca profesoara romanista legata de Romania (as spune total si definitiv) dupa ce-i tradusese pe Eminescu si Lucian Blaga, isi incercase capacitatile de traducator si cu poezia lui Tudor Arghezi, dar… cu „Cantare omului“ (pe care nu as jura ca nu i-ar fi putut-o sugera vreo sursa romaneasca oficiala). La care se adaugau si din ce in ce mai frecventele sale calatorii in Romania oprimata de comunism. Dar… ce stiau cei de la Paris! (…) Regretam mult ca Virgil Ierunca, bunaoara, avea aceleasi cuvinte culpabilizatoare pentru Rosa Del Conte – tot astfel cum, din pacate, avea si pentru Zoe Dumitrescu Busulenga. Exagerari ignorante ale situatiei reale din tara noastra“. Nu se poate admite – conchide eminentul lingvist – ca Rosa Del Conte „colaborase“ cu regimul comunist: „Ma consider, si acum, un martor avizat. Rosa Del Conte, cu al sau caracter integru, a stiut sa nu se lase supusa de vicisitudinile istoriei noastre contemporane. Le-a depasit. Le-a invins.“ Insa, din unghiul strict al propagandei stimulate in exces de Razboiul Rece, pare firesc (!) si chiar omenesc ca profesionistii angajati din exil sa fie inclinati a vedea in profesorii straini veniti ori trecuti prin Romania, agenti ai puterii comuniste, „colaborationisti“ care, nu-i asa, chiar si prin simpla lor prezenta aici, cautionau dictatura comunista. In afara de aceasta enorma exagerare – impusa insa de fisa postului! –, se mai adauga o circumstanta agravanta de a o considera pe ilustra savanta o „colaborationista“. Anume, prin intreaga ei activitate, prin atasamentul fata de cultura romana si fidelitatea pastrata de-a lungul si pe deasupra vremii marilor valori ale acestei culturi (Eminescu, in primul rand), Rosa Del Conte a facut si ea, alaturi de altii, Siberia spiritului imposibila: este chiar cauza pentru care marea profesoara romanista n-a fost si nu este bine vazuta de acei „siberieni“ deposedati de pustiu. O asemenea cutezanta nu i-a fost iertata: a doua „retragere aureliana“ trebuia sa fie absoluta, iar in urma ei, desertul…