Saule, Saule, de ce ne prigonesti?
articol aparut in Cultura, nr. 86 din 2007-08-23» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Preafericitul Patriarh Teoctist a trecut la Domnul intr-un moment in care, in pofida varstei inaintate, nimeni nu se astepta. Era singurul care parea sa aiba in modul cel mai concret cu putinta, contract cu vesnicia. Abia de acolo, din ceruri, a putut sa vada marea victorie repurtata, impreuna cu biserica sa, si sa zambeasca intelegator la slabiciunile sufletului dambovitean. Suflet care, azi te injura iar maine te ridica in slavi cu aceeasi usurinta, incat niciodata nu vei afla in ce crede sau daca intr-adevar crede in ceva. Unii, care nu gasisera o vorba buna pentru faptele celui chemat la Domnul sau pentru cele ale bisericii sale, erau acum gata sa se mute cu totul in Catedrala Patriarhala, in timp ce altii erau dispusi sa puna acum, cand Patriarhul inca nici nu-si ocupase locul in cripta langa marii sai inaintasi, piatra de temelie a mult visatei Catedrale a Mantuirii Neamului.
Zilele de doliu, intens mediatizate, au fost si pentru politicieni o ocazie de a fi vazuti cum sufera alaturi de milioanele de telespectatori. Si, desigur, momentul acesta nu trebuia cu nici un pret ratat. In conditiile tot mai evidente a ceea ce Konrad Lorenz numea „pierderea individualitatii,“ „uniformizarea mentalitatilor“ cu ajutorul sondajelor, modei, reclamelor, cei ce vor sa manipuleze masele de candizi au simtit ca-si pot insusi o parte din afectiunea ce i se cuvenea ilustrului disparut. Din cate mi-am putut da seama si de asta data, ne reusesc formidabil inceputurile, inaugurarile si, mai ales, inmormantarile. In acest context, mi-e imposibil sa uit multimile care l-au condus pe ultimul drum pe Corneliu Coposu si cati dintre cei ce, datorita lui, au astazi un nume si o cariera si-au mai amintit de el dupa abia cativa ani, cu prilejul unei comemorari in Piata Palatului? Prea putini.
Patriarhul Teoctist a fost un om cu bune si rele, dar se cuvine sa nu uitam ca, sub pastorirea sa, biserica a cunoscut o inflorire fara precedent si o mare deschidere spre lume, spre dialog. Avea un fel al sau de a face diplomatie si de a lupta. Si nu e putin lucru sa ramai pe primul loc in increderea oamenilor, cata vreme, in spatiul nostru geografic si spiritual, totul a fost demitizat, minimalizat, persiflat, redus la nivelul cel mai de jos al intelegerii, cand denigrarea a devenit o profesie foarte lucrativa. De fapt, dupa Revolutie, denigratorii si „reformatorii“ au cautat sa se impuna in constiinta natiei. Acum, fiind vacant, scaunul patriarhal a devenit brusc afacerea personala a fiecarui luptator pentru toate cauzele. Si, fireste, si reformarea bisericii. Sigur ca exista suficiente biserici reformate, neoprotestante etc. La urma urmei, enoriasii sunt liberi sa-si aleaga calea spre mantuire. Important este sa se pastreze spiritul credintei si morala crestina. Reformatorii nostri nu au nicio idee, nu propun nimic, dar stiu cu certitudine ca Biserica Ortodoxa trebuie reformata. Sa creada ei ca aceasta ar putea fi prima reforma reusita cu adevarat in cele aproape doua decenii de la Revolutie? La noi, in general, prin reforma se intelege „sa plece ai lor si sa vina ai nostri!“ Si in acest caz, suntem mult prea reformisti. Caci, in lipsa de idei, trecem, se subintelege, la o noua dosariada, cu toate ca sentintele au cam fost pronuntate. Din pacate, in ciuda numarului coplesitor de televiziuni, radiouri, ziare, zvonul continua sa ramana suveran. La noi, raul nu se previne, ci se asteapta sa se intample, deoarece numai astfel va exista materie prima pentru un nou spectacol mediatic, usor de imaginat, caci piesa si actorii sunt cam aceiasi de aproape doua decenii. Iar iertarea, intelegerea, generozitatea ori judecarea corecta, impartiala a greselilor nu fac parte din repertoriu. Pacatele odata savarsite nu se prescriu, indiferent de numarul si de calitatea faptelor bune ce le-au urmat. Chiar daca ai descoperit, fie si cu intarziere, drumul cel adevarat, nu exista ingaduinta.
Am citit zilele trecute „Viata Sfantului Pavel“ de Alain Decaux, aparuta la Humanitas. „Un personaj magnific. Impatimit intru Christos: apostolus furiosus. Tulburator prin credinta-i ardenta. Deconcertant prin contradictiile sale. Prigonitor nemilos al crestinilor – metodele sale prefigurandu-le pe cele ale politiilor politice din secolul al douazecilea – il recunoaste pe Fiul lui Dumnezeu cand, pe drumul Damascului, Isus i se adreseaza direct“ cu acea atat de cunoscuta intrebare: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?“ Daca ar fi trait in zilele noastre, cu toate ca a elaborat inaintea Evangheliilor legile care aveau sa guverneze Biserica si mai era, cum spune Decaux, un „epistolier grandios,“ un „arhitect al crestinismului“, pentru ca a persecutat crestinii, Apostolul Pavel nu ar fi avut nicio sansa sa fie iertat in spatiul carpato-danubiano-pontic. Semnase cu romanii. Pe cantarele talibanilor nostri, faptele lui Saul ar fi inclinat decisiv balanta. Pentru ca ei nu sunt interesati de contextul in care s-au petrecut anumite intamplari, nu pot intelege cate se pot obtine printr-o negociere inteligenta sau cate sacrificii au cerut niste adevaruri care astazi sunt considerate banale. Si asta pentru ca ei nu au realizat nimic si n-au invatat decat sa intrebe, nu si sa raspunda. Facand neincetat zgomot, lumea ezita sa cerceteze ce se afla dincolo de aceste sunete, cine sunt cei ce striga. Ma gandesc la energia ce se va consuma pentru candidatii la inaltul rang bisericesc si mai apoi la cel ce il va obtine, cate mizerii si documente scoase abia acum la lumina, cate „surse“ vor fi stimulate sa produca dovezi. Deocamdata, vedem in desfasurare turnatori care le reproseaza altora ca au turnat, inchizitori ce vin cu lista pacatelor celui disparut si ale Bisericii in general, desi corect ar fi fost ca pe toate acestea sa le fi aratat mai intai propriilor lor parinti. Si pentru ca zarva este sufletul politicii noastre, nimeni nu se va gandi cate scoli nu sunt pregatite pentru deschidere, cate gradinite lipsesc, cate biblioteci au ramas doar promisiuni si asa mai departe. Cu alte cuvinte, cat de triste sunt Invatamantul si Sanatatea pe aceste plouate sau incendiate meleaguri. In afara de scandaluri, nu parem pregatiti pentru nimic.