Sari la conținut

Critic autorizat la mana altcuiva

articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02
» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Teodora Dumitru
Mircea Cartarescu da interviuri („Adevarul literar si artistic“, 25 iulie, 2007) despre „Aripa dreapta“ si claseaza problema criticilor negative pe care deja le-a incasat (alea pozitive nu sunt o problema: zice M.C; eu, T.D., as zice ca exact acelea sunt problema lui nr. 1). Atitudinea e previzibila si comuna: cine nu scrie de bine n-a inteles nimic. „O carte este interfata dintre doua minti, scrie Cartarescu. Cartile lui Dante, Shakespeare si Dostoievski sunt idioate daca sunt citite de idioti <...> cartea mea este o fiinta pornita in cautarea cititorului ei ideal. Cand il gaseste, cartea mea se deschide ca o floare“ etc.

Conform acestei politici de receptare, si o cronica literara este interfata dintre doua minti s.cl. Conform acestei politici, si cronicile non-idioate ale lui X, Y, Z sunt idioate daca sunt citite de idioti. O simetrie corecta, cu doua aripi echivalente, albastru briliant– nu suficient de briliant pentru Cartarescu. Briliant i se pare sa fie „de acord cu o cronica in masura in care vede in carte ce am crezut ca vad si eu“. Daca acestia sunt termenii receptarii, nu vad de ce un cititor/ un critic ar trebui sa fie in alti termeni „de acord“ cu un roman. Un cititor/ critic este la fel de liber sa fie „de acord“ cu un roman in masura in care nu-i frustreaza criteriile de gust, de valoare etc. etc. In masura in care vede in el ceea ce asteapta sa vada sau ceea ce nu asteapta sa vada si, de aici, sistemul expectantelor poate deraia plauzibil in variate directii.



Dupa ce a tras cu rigla aceste „reguli“ de receptare, sisteaza din doua replici si acuzele de narcisism si megalomanie care i-au fost aduse: „In jurul cui sa se-nvarta lumea cartilor mele daca nu-n jurul meu? S-a invartit vreodata lumea vreunui autor, de la cel mai mic la cel mai mare, in jurul altei planete decat a propriului creier, a propriei minti? Realitatea este constructia enorm de complexa a mintii noastre, ea nu are vreun alt sens. Proust a scris despre Marcel Proust, Kafka despre Franz Kafka“. Impecabil; impecabil pana peste doua paragrafe. Cand scrie: „Intr-un fel, cartile mele nici nu-mi apartin si n-am de ce sa fiu mandru de ele. Ele sunt scrise in caiete, de mana, de la un capat la altul, fara stersaturi sau inversari de fraze si capitole. Va stau la dispozitie cu manuscrisul „Levantului“, sau cu caietele „Orbitorului“. De multe ori m-am simtit un instrument de scris in mana altcuiva. Dar de cate ori am incercat sa scriu singur am ratat, si paginile s-au dus pe canal, luand urma copiilor avortati. Nu poate exista un critic mai bun al cartilor mele decat mine insumi“. Intre „in jurul cui sa se invarta lumea cartilor mele daca nu-n jurul meu?“ si „cartile mele nu-mi apartin“ si „m-am simtit un instrument de scris in mana altcuiva“ exista o coerenta pe care numai mega-teoreticienii dogmatici o pot argumenta. Mie imi suna perfect contradictoriu, si nu inteleg de ce nu crediteaza Mircea Cartarescu doar una dintre variante. Fie este un sine autonom, potent si omni-structurant, ca Proust sau Kafka, fie este posedatul bleg al unei instante superioare. Daca e valabila ultima varianta, ar fi bine ca recenziile (negative & pozitive) ale „Orbitorului“ sa nu mai intre in jurisdictia dlui Cartarescu si sa nu mai faca obiectul „acordului/ dez-acordului“ d-sale, ci sa urce un etaj mai sus, pana la „mana altcuiva“. Pe aceea s-o pupe sau nu, in functie de gust. A, si sa nu uite ca Mircea Cartarescu este singurul critic autorizat al cartilor pe care le semneaza.