Vine Apocalipsa, bine-mi pare...
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
„Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni...“ (Matei 24:36)
„desigur, vine Apocalipsa si eu, Becali, vreau sa ma implic“, adica vrea sa fie europarlamentar deoarece el nu are „...complexe, o sa fiu singurul miliardar din Parlamentul European, si Eu, Becali, pot sa-i conving sa lupte pentru binele... iiiaaa... si eu o sa fiu presedintele Romaniei si conducatorul lumii. Pot!“
Intr-una din zilele trecute am iesit, pe seara, sa fac ceva cumparaturi. Niste vanzatoare de porumb fiert, tinere si urbane, rezistau la temperaturi maxime si discutau cu aplomb despre sfarsit, stress termic si... venirea extraterestrilor ca necesitate vitala. Spunea cea mai tanara, care avea cam 20 de ani: „...sa vina, draga ca m-am saturat de atata ticalosie, ca daca nu vin Ei, ca noi nu suntem in stare decat de rele, sa vina Apocalipsa! Bine mi-ar parea, sa se sfarseasca odata cu toate, ca nu mai suport!“. In seara aceleasi zile, pe cand butonam telecomanda, pe Realitatea TV il vad, iarasi activat, pe Becali. In numele responsabilitatii cu care Becali a fost, chipurile, delegat de „Dumnezeul sau“, acesta s-a facut „verde“, adica ecologist, dupa ce a fost „de dreapta, dar nu foarte de dreapta“. Concret, a „fuzionat prin absorbtie“ cu un minuscul grup ecologist pentru ca, „desigur, vine Apocalipsa si eu, Becali, vreau sa ma implic“, adica vrea sa fie europarlamentar deoarece el nu are „...complexe, o sa fiu singurul miliardar din Parlamentul European, si Eu, Becali, pot sa-i conving sa lupte pentru binele... iiiaaa... si eu o sa fiu presedintele Romaniei si conducatorul lumii. Pot!“. Credeam ca omul nu o sa ma mai surprinda, dar m-am inselat. Am vazut-o si pe asta, Apocalipsa secularizata si folosita ca motiv electoral. Inventiv, domnul Dan Pavel, stiti, consilierul Mariei Sale! Oricum, in Parlamentul European, cu sau fara Apocalipsa mondiala sau romaneasca, o sa fie un hai becalian de nu o sa ne mai vedem, roman cu european...
Episoade de seceta
Oricum, astfel de vorbe, spuse cu mai putina patima si ura de sine ca in cazul tinerei vanzatoare de porumb fiert, graiau doar batranii copilariei mele. Si le rosteau cu seninatate si sfatosenie, ca doar „asa scriu scripturile, se apropie anul 2000 si vine Domnul nostru, Isus Cristos si va fi mai intai urgie“. Ma gandeam, pe atunci, ca anul 2000 (ma rog, cu prelungirile lui), e o granita de netrecut, oricum, un termen la care ma mai gandeam din cand in cand. Apoi, odata cu acumularea de informatii vizavi de istoria umanitatii, deveneam tot mai sceptica in ceea ce priveste autodevenirea umana. Cel mai mult m-a terifiat in adolescenta productia cinematografica si literara occidentala care oferea, dezvoltat pana la faza terminala, scenariul cataclismului nuclear. Apoi am aflat despre „Doomsday Clock“ („Ceasul Apocalipsei“), configurat in 1947 de redactorii de la „Bulletin of the Atomic Scientists“ din Chicago drept orologiu simbolic ce inregistra si prevenea nivelul de risc al izbucnirii unui cataclism nuclear. Ceasornicul care numara probabilitatea unui sfarsit colectiv avea ca element care semnifica alarma imediata miezul noptii. Oscilatiile lui au fost determinate de evolutiile situatiei internationale si de episoadele naturale cataclismale. Daca intre 1991-1995 acele s-au fixat la 17 minute de ora fatala, iar dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 acestea ajunsesera la 7 minute de semnalarea dezastrului generalizat, in 17 ianuarie 2007 acele au oscilat din nou si s-au fixat la 5 minute de ora fatidica datorita intrarii in a doua „varsta nucleara“ (in lume exista peste 2000 de bombe atomice pregatite pentru lansare si deseuri radioactive nesecurizate) si a amenintarii ecoclimatice („bomba climatica“; de curand, Al. Gore a afirmat ca numai 4 grade Celsius ne mai despart de haosul climatic!) Timp de 60 de ani, acele orologiului Apocalipsei au oscilat de 17 ori, dar numai pe cadranul riscului nuclear. De acum inainte acestuia i s-a adaugat un altul, care inregistreaza manifestari grave de la canicula insuportabila si secete severe la uragane atotdistrugatoare si inundatii potopitoare. Acum „suntem la mai putin de 5 unitati distanta de Sfarsit!“ (Mircea Dutu, „Saptamana financiara“, nr. 17, 2007)
Milenarismul, o obsesie culturala
Desigur, simptomele milenariste sunt o prezenta in istoria civilizatiilor, o prezenta analizata de toti istoricii religiilor si de imagologi. In crestinism, insa, asteptarea venirii lui Isus s-a transformat, acum mai mult ca niciodata, in asteptarea sfarsitului colectiv a tot si toate. Poate cea mai intensa dintre obsesiile contemporane se refera la proximitatea distrugerii generale (credinta crestinilor practicanti se revendica, si acum, de la autoritatea „Cartii Revelatiei“ sau „Apocalipsa“, dupa care, la cea de-a doua venire a Sa, Christos va institui un regat mesianic milenar, in care El va domni pana la Judecata de Apoi). Aceasta stare functioneaza ca o nevoie de consum cultural care este satisfacuta, desi foamea pare nesatioasa, de media vorbita si scrisa prin filmele documentare, dar si de productiile artistice, mai mult comerciale, cu subiect apocaliptic, prin articole insistente. De atata uzura, termenul devine cu totul altceva decat a presupus anterior, adica „dezvaluire“ (revelatie); „Apocalipsa“ este un termen secularizat care exprima nelinistea milenarista, frica de un sfarsit scadent si violent. Fricile sociale (colective), paranoia, cultura nihilismului, spectrul mortii nucleare, avertismentele privind posibilitatea manifestarii mortii virale si a celei ecoclimatice alimenteaza un fatalism actual, vizibil indeosebi in spatiile sociale problematice. Fricile care ameninta sa se transforme in spaime implica si „asteptarea individuala si colectiva, constituie un fenomen social total“ (v. Henri Desroche, „Dieux d’hommes. Dictionnaire des messianismes et millenarismes de l’ere chrétienne“, Paris – La Haye, Mouton, 1969, p. 2-4), dar si afirmari ale unor noi optiuni culturale, mai ales in spatiul culturii populare; ma gandesc la succesele pe care le obtine literatura fictionala si cea „stiintifica“ minora care vulgarizeaza temele milenariste (vezi lansarea si epuizarea cartii militarului Florin Garz, „Cavalerii Apocalipsei“, Editura Obiectiv, Craiova, 2007; autor al unor lucrari de „geopolitica aplicata“, supranumit si „papa serviciilor secrete romanesti“, Garz este un antiamerican notoriu care „predictioneaza“ un al treilea razboi mondial ca efect al „dezastrului american“), lansate de analize stiintifice si culturale foarte cunoscute (vezi indeosebi Alvin Toffler, „Future Shock“, 1970 si „The Third Wave“, 1980), precum si filmul comercial – creatorii serialelor americane au obiceiul de a malaxa temele diabolicului, ale posesiei demonice cu cele ale milenarismului, alimentand astfel gandirea magica si fricile amintite (vezi filmul regizorilor americani Cliff Bole si Jim Charleston Olivier, „Millenium“, 1996, sau „Apocalipsa. End of Days“ de Peter Hyams, 1999).
Discursul apocaliptic este redescoperit si devine „popular“ in functie de evolutiile Asteptarii (de pilda, potentarile care vin dinspre misionarismul protestant si al religiilor alternative, dinspre apropierea limitei cronologice, din evolutiile negative ale contextelor sociale, dar si din manifestarea sporadica sau ciclica a unora dintre elementele scenariului consacrat al Apocalipsei). Noile asteptari escatologice au fost provocate de caderea comunismului in Europa de Est, cadere care a stimulat revigorarea imaginarelor politice care au reactivat „Visul lui Daniel“, a creat posibilitatea extinderii influentei milenarismului crestin de inspiratie neoprotestanta si a hibridizarilor imaginarului escatologic cu cel stiintific (vezi popularitatea crescanda a motivului „asteptarii extraterestilor elohimi“; la Sibiu, in 22 iulie 2007, s-a conferentiat cu referire la „Adevarul despre extraterestri. Mesajul primit de la extraterestri“, despre o revelatie a lui Rael privind „venirea salvatoare a celor care ne-au realizat genetic in laboratoare spatiale“; oare unde poate duce neacceptarea conditiei umane?). Paradoxal este si faptul ca, desi spatiul cultural modern, prin tehnostiinta si prin proiectul Uniunii Europene, a demonstrat ca poate afla solutii viabile la probleme energetice, informationale, ca este o expresie a rationalitatii, el atrage in sfera culturala si atitudini arhaice. Or, tocmai avansul acestei laturi a creativitatii a explodat, a atras prin multiplicatorul informational elemente ale culturii populare irationale, magice, impregnate de obsesiile Apocalipsei ca scenariu al sfarsitului lumii fizice. Se poate vorbi de o patologie a culturii care nu mai ignora moartea, ci o instituie ca destin colectiv, ca pedeapsa colectiva. Un fel de sadomasochism combinat cu ura de sine, combinatie mostenita cultural, anima tot mai multi indivizi. Modul de gandire apocaliptic, noua sensibilitate contemporana se releva prin numeroase manifestari, unele intalnite de mine, atat la vanzatoarea de porumb fiert, cat si la un medic curant, ortodox practicant care „mai trage cu ochiul“ la textele „teologilor“ neoprotestanti care anunta „vremea de urma“ prin „semne prescrise“, precum babilonizarea „Israelului“, foamete si canibalism in „Tara Sfanta“!
De altfel, in spatiul culturii, imaginarul apocaliptic este unul instituant (vezi termenul folosit de Cornelius Castoriadis in 1975, in „L’institution imaginaire de la société“ ), definind spatiul cultural ca granita (tot mai penetrabila, ea insasi „un loc“) care desparte si apropie normalul si irationalul, datorita, in primul rand, apelului frecvent pe care oamenii il fac la evaziunea culturala, constructie fictiva prolifica si creatoare de dependente uneori patologice. Nu stim daca aceasta, din nou de durata, miscare milenarista este la fel de fertila ca acelea din Renastere si premodernitate, miscari analizate de „istoricul fricii“ Jean Delumeau in mod special („La Civilisation de la Renaissance“, Ed. Arthaud, Paris, 1967 ; „La Peur en Occident: Une cité assiégée“, Fayard, Paris, 1978 ; „Le Péché et la peur. La culpabilisation en Occident“, Fayard, Paris, 1983). In secolul XX, ravagiile milenarismului secularizat care a creat nazismul si comunismul cu imageriile lor politico-escatologice specifice si spectrul cataclismului nuclear au provocat o neincredere covarsitoare in ratiunea umana, au stimulat dezvoltarea culturii negarii omului si a urii de sine, au nutrit ciclic, in functie de conjuncturi militare si politice sau naturale, imaginarul mortii colective ca pedeapsa legitimata de esecul umanismului traditional; scenariile clasice au fost imbogatite cu elemente noi, care reflecta spaime contagioase si fecunde: sufocarea demografica, manipularile genetice, ingrosarea stratului de ozon, efectul de sera, moartea virala, cultura nihilismului (v. Martin Heidegger, care, in „Nietzsches Wort «Gott ist tot»“ (1943), tr. „The Word of Nietzsche: «God Is Dead»“, in „Holzwege“, ed. Julian Young si Kenneth Haynes, Cambridge University Press, 2002, sustinea ca nihilismul afecteaza istoria intr-o maniera in care nu a mai realizat-o nici un fenomen istoric, fiind un curent spiritual de anvergura umanismului si crestinismului).
Asteptari romanesti
Dupa 1989, romanii au avut acces la productia culturala milenarista, indeosebi la vulgatele acestui tip de perceptie culturala, implicit religioasa. Unii dintre romani fac din Apocalipsa ca faza finala a evolutiei subiect de discutii pe forumuri, mai frecvente in primii ani de dupa 2000, dar si in timpul acestei secete fara precedent in istoria recenta, seceta neimaginata in nicio evaluare oficiala. De altfel, semidoctii de pe forumuri cunoscute („Softpedia“ sau „Cafeneaua.ro“) incearcau sa avanseze, inca din 2003, noi termene pentru „ultima zi“ sau sa popularizeze numeroasele variante ale teoriei conspiratiei intr-o tenebroasa Teorie a Apocalipsei. Astfel, pe „Cafeneaua.ro“, anumiti forumisti precum „zaraza“ si „cico“ propun predictiile mayase cu referire la „Sfarsit“; acestia (sau acestea) considera ca la data de 21 decembrie 2012 va avea loc un eveniment astrologic major cu efecte de cataclism, episodul inaugurand Armaghedonul biblic.
Presa cotidiana si televiziunile nu pierd prilejul de a exploata momentul secetei si de a potenta o eventuala noua frica romaneasca (astfel, pe la inceputul acestei canicule de iunie, la „Codul lui Oreste“, format de pe „Antena 2“, un general atins de paranoia vorbea despre seceta si razboiul geoclimatic, sugerand ca am fi „loviti de un astfel de experiment militar“; prinsi intr- o silogistica subtire si deraianta, cei doi au uitat cu totul de faptul ca inca din toamna trecuta prognozele anuntau ca 2007 va fi un an al fenomenelor meteorologice extreme). Daca cele mai multe dintre ziarele centrale („Evenimentul Zilei“, „Romania Libera“, „Adevarul“, „Gardianul“, „Gandul“, „Ziua“, „Cotidianul“) vorbesc despre efectele economice ale fenomenului si evalueaza evolutiile grave ale acestuia (cresterea frecventei zilelor tropicale, descresterea numarului de zile de iarna; conform scenariilor climatice globale, in timpul iernii temperatura va creste cu aproximativ doua grade Celsius, iar in timpul verii cu 3,5 grade in nordul Romaniei si 4,3 grade in sud; precipitatiile se vor diminua vara, existand fenomene naturale derivate precum inundatii si furtuni puternice!), „Jurnalul National“ si „Ziarul de Iasi“ manifesta, zic eu, un apetit regretabil pentru comparatiile nepotrivite cu seceta anului 1946 (sa nu uitam ca atunci s-a mancat si coaja de copac, „borhot de prune“ si pamant); astfel, ultima publicatie amintita face cunoscute, acum in perioada de cumpana, informatii despre teoriile stiintifice ale „apocalipsei climaterice“ si despre intrarea umanitatii in etapa „incingerii globale“ (vezi viziunile, de altfel interesante si credibile, ale britanicului James Lovelock).
Si totusi, statisticile
Da, si totusi, oricat incerci sa crezi in evolutia umanitatii, in regenerarea naturii, trecutul recent al omenirii iti da fiori de groaza. Cifrele tragice care constituie statistica ultimilor o suta si ceva de ani, o statistica de horror absolut, vorbesc de la sine: „…omenirea s-a confruntat cu situatii dramatice, cu epidemii de foamete amplificate de anii de seceta, in timpul carora au disparut foarte multe vieti umane: in anii 1846-1847, a murit un sfert (2-3 milioane) din populatia Irlandei; in 1876-1878, in India au disparut din cauza foametei 5 milioane persoane (si inca 5 milioane in 1896-1897); in 1932-1933, din aceeasi cauza, Ucraina a pierdut 4-6 milioane oameni; in 1946-1948, in China au murit de foamete 30 milioane de oameni; in Africa Orientala – circa 3 milioane de persoane au fost atinse de foamete, intre 1993-1994. De asemenea,conform datelor Organizatiei pentru Alimentatie si Agricultura a Natiunilor Unite (FAO), in anul 1996 circa 33% (168 milioane) din populatia Africii suferea de malnutritie cronica; 13% (59 milioane) din cea a Americii Latine; 12% (31milioane) din cea a Orientului Mijlociu; 528 milioane in Asia. Seceta si dezastrele naturale continua sa ramana calamitati inspaimantatoare pentru tarile cele mai sarace din lume. Istoria atesta ca tarile cele dependente de agricultura sunt si cele mai flamande“ (v. informatiile din Ioan Bari, „Probleme globale contemporane“, Editura Economica, Bucuresti, 2003, si din „Anuarul statistic al Romaniei“, 2003, p. 74). „Intr-o lume care produce suficienta hrana pentru fiecare dintre noi“ – se afirma in „Raportul“ publicat de FAO la sfarsitul anului 2003 – „problema nu este atat de mult o lipsa a hranei, cat o lipsa a vointei politice“ pentru a stopa „starea critica“ a 842 milioane de oameni din lumea intreaga, indeosebi subdezvoltata, care merg la culcare infometati (cifra care depaseste populatia Americii Latine). In totalul acestora se regasesc si 10 milioane de persoane din tarile industrializate, precum si 34 de milioane din tarile in tranzitie. Pe langa foamete si maladii, cel mai teribil dusman al umanitatii a fost si ramane razboiul si genocidul presupus de acesta. Conflictele armate sunt, din nefericire, rezultate ale competitiei si ale deciziei politice care reprezinta interesele elitelor economice si politice; Existenta macrogrupurilor este determinata de interesele unor astfel de „minoritati demografice“. Un studiu efectuat de specialisti ai universitatii americane Carolina de Nord indica faptul ca in ultimii 5.600 de ani au avut loc peste 14.500 de confruntari armate, in care au disparut circa 3 miliarde de oameni.
Adunate la un loc, perioadele de pace se intind doar pe 292 ani, ceea ce reprezinta doar 5% din timpul istoric evaluat (vezi raportul publicat in „National“, VII, nr. 1771, 2003). Aceasta constatare certfica faptul ca razboiul este expresia conditiei umane (teoria isi are sursa in episodul fraticid care i-a avut ca actori pe Abel si Cain, fiind dezvoltata apoi, in modernitate de filozoful englez Hobbes, in lucrarea „Leviathan“). Mai mult, statisicile istorice ale ultimei o suta de ani certifica moartea, in conflicte armate, a peste 64 milioane de oameni. Astfel, dupa alte informatii (vezi „Anuarul statistic al Romaniei“, 2003), cel de-Al Doilea Razboi Mondial (1939-1945) a insemnat si 50 de milioane de pierderi omenesti, Razboiul din Coreea (1950-1953) a presupus 1,2 milioane de victime, iar Razboiul din Vietnam (1965-1975) a inregistrat acelasi numar de morti. Chiar si in anul 2002, anul de incheiere a proiectului american amintit, cercetatorii mentionati avansau o concluzie deconcertanta: pe glob erau in desfasurare intre 40 si 100 razboaie, „revolte populare si lovituri de stat, ceea ce tradeaza o neobosita chemare spre fapte de violenta colectiva, destructive ale speciei umane. Valorile in numele carora sunt purtate astfel de actiuni si modul de semnificare a lor ne pot situa in multiple ipostaze apreciative. Frecventa si amploarea confruntarilor sangeroase ne indeamna sa credem ca, cel putin pentru moment, pacea si armonia, intelegerea si toleranta la nivel global raman simple iluzii sau idealuri mereu actuale.“ (v. sursa citata)
Asadar: vine Apocalipsa? Sau a venit deja?