Chiar nu este nimic bun in tara asta?
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura politica »
Autor: Ioana Berindei
Deschizi televizorul, dai drumul la radio, intorci pagina unui ziar... iei un calmant ca sa rezisti – sinucideri, violuri, magazine sparte, furturi, potop si vorbe, vorbe si cat cuprinde demagogie!
Chiar nu este nimic bun in tara asta?
Batranii mei, tineri de acum 45 de ani, unde sa va gasesc? De cand a inceput revolutia va tot caut. Pe strazi i-am intalnit pe nepotii vostri – i-am intrebat de voi si mi-au raspuns ca nu va cunosc.
Ei, bine, este si vreau sa va fac cunostinta cu doamna Eliza Lungan care, cu ajutorul catorva batrani din jurul dumneaei, si apoi cu un cuplu de suedezi, reprezentanti ai I.M.-ului (organizatie suedeza pentru ajutor umanitar individual) au initiat o asociatie de ocrotire a batranilor. Asociatia poarta numele „Inimi Caritabile“.
Aceasta doamna, la 82 de ani, muncind cu daruire si total dezinteresata, astazi este mai frumoasa decat acum 20 de ani cand am cunoscut-o. Eliza Lungan a scris o carte frumoasa, „Nu voi muri de tot“, intitulata dupa un aforism al lui Horatiu: „Revarsati in circulatia morala a societatii macar un simplu exemplu bun, sa puteti afirma «Nu voi muri de tot». Si scrie Eliza: „Batranii mei, tineri de acum 45 de ani, unde sa va gasesc? De cand a inceput revolutia va tot caut. Pe strazi i-am intalnit pe nepotii vostri – i-am intrebat de voi si mi-au raspuns ca nu va cunosc. (... ) Acum sunteti descumpaniti, saraci si singuri. Vreau sa va gasesc, sa va aduc langa sufletul meu, sa va ascult durerea, sa traiesc alaturi de voi, sa mergem impreuna pe drumul care sa ne fie ultimul pe acest pamant“.
Initiatorii acestei Asociatii au fost si ei niste batrani cu varste intre 65 si 86 de ani, la care s-a adaugat o doamna de 58 de ani si o tanara sufletista de 23 de ani. Toti locuiau pe Soseaua Colentina nr. 15, Bl. 25, sect. 2, Bucuresti.
Inceputul a fost greu. Dupa ce au obtinut personalitate juridica, l-au numit pe Gheorghe Presura (administratorul blocului) vicepresedinte al Asociatiei. Trebuie sa va spun ca acesti oameni locuiesc si astazi in acelasi bloc. Desi au reusit sa primeasca bani si bunuri, asa ca puteau usor, la ora actuala, sa aiba vile. Daruirea si crezul le-au fost mai presus de orice. Gheorghe Presura umbla cu un chitantier atarnat de gat si la rubrica „donator“ avea urmatoarea formula: „Domnul ( doamna ) X, cu inima lui buna, ajuta batranii sarmani cu suma... lei“. De la bisericile sectorului 2 a colectat frumoase sume de bani. Una dintre batrane, cu prieteni peste hotare, le-a scris acestora si au primit fel de fel de haine si bunuri.
La inceput i-au ajutat pe batranii din apropierea blocului. Cu timpul, s-a aflat despre activitatea lor si tot mai multi sufletisti au trimis ajutoare si bani. Acestea se petreceau la inceputul anilor 1990 si puteau functiona pentru ca isi castigasera deplina legalitate. Plecasera la drum cu suma de 3000 de lei. S-au cumparat dosare, hartie, pixuri ca sa poata tine o stricta evidenta. Toti erau voluntari, nesalariati. Ajutau si azile in lipsuri si mizerie. Preparau la ei acasa hrana calda pentru 15 batrani, iar domnul Lungan facea aceste deplasari cu un „Renault“ imprumutat.
Pe unii batrani bolnavi au reusit sa-i interneze la Spitalul Cristiana, unde doctorul Pavel Chirila ii ingrijea gratuit. Una dintre batrane era veterana de razboi, fosta sora a Crucii Rosii. Ea ingrijea o serie de batrani bolnavi la ei acasa. Doctorul Chirila le-a oferit pungi cu perfuzii si chiar trimitea o asistenta de la spital ca sa-i ajute. Intr-o zi pe cand Eliza Lungan venise sa viziteze o batrana internata, dr. Chirila a rugat-o sa nu plece, sa astepte putin si a aparut cu un cuplu de suedezi, ca s-o cunoasca. Acest cuplu, Margareta si Gunter Liebich, afland de initiativa „Inimi Caritabile“ li s-a alaturat si le-a daruit un microbuz. Margareta Liebich a adus in tara si cuplul Eva si Lennart Jonasson. Acestora dr. Chirila li s-a adresat in limba engleza: „Iata omul cu care sigur veti realiza ce doriti“. Ei au intrebat cu ce pot ajuta. Eliza le cere piese pentru vechiul Renault. „Piese? Nu! O sa va trimitem o masina noua, iar acum iata o suma de bani cu care sa va alimentati contul Asociatiei pe care bine ati facut ca ati infiintat-o“.
Cu microbuzul „Fiat Ducato“, dl. Lungan a cutreierat timp de 10 ani orasul, de trei ori pe saptamana, cu hrana calda pentru pensionarii nedeplasabili (era mereu insotit de doua ajutoare). Suedezii au fost incantati de activitatea Asociatiei, de numele acesteia, „Inimi Caritabile“ si de corectitudinea evidentelor. In paginile cartii Elizei (p. 48-53) puteti vedea ce inseamna perseverenta in lupta cu indiferenta.
Dorind sa organizeze un „Centru de zi pentru batrani“, la Primarie s-au lovit de: „nu intelegeti ca nu avem spatiu?“ „Se gaseste in str. Cobalcescu nr. 9, sect. 1 un spatiu nelocuit“. La Primarie li se spune: „Ce vreti, sa aduceti toti sarantocii in centrul Capitalei?“ Cutremurati de atata nedreptate, batranii nu se lasa si cu ziarul „Romania libera“, in care se arata cum se dadeau locuinte in Bucuresti (pe sest), potrivit rubricii „Locuinte date pe spranceana“, merg la Primarie cu alta cerere; coada, audiere si in sfarsit se aproba repartizarea spatiului solicitat. In fond, era o hala de 260 m2 in care functionase, inainte de cutremurul din 1977, o cooperativa de produse chimice. Cu ajutorul suedezilor se repara si se infiinteaza un „centru de zi pentru batrani“ cu o bucatarie ultramoderna, WC-uri curate luna si o sala imensa pentru luat masa, splendid utilata. Cincisprezece pensionari luau masa acolo (sambata si duminica primeau pachete cu hrana rece) iar celor care nu se puteau deplasa li se ducea mancare la domiciliu in sufertase stralucitoare si curate. Acesti oameni de nadejde, impreuna cu suedezii, au facut fericiti patruzeci de batrani.
La inaugurarea Centrului au participat ambasadorul Suediei in Romania, multi suedezi, primarul Capitalei precum si cel al sectorului 1 si o serie de personalitati ale vietii politice si culturale romanesti, reporteri ai catorva publicatii. Totul a functionat dumnezeieste. Dar o parte a entuziastilor a trecut „Stixul“ si cei ramasi nu mai sunt tineri si puternici. Totusi, o parte dintre ei mai merg cu ajutoare la diversi batrani si le duc alimente, dar nu mai pot pregati hrana calda. Sunt si cam deceptionati, caci au fost impozitati cu grele sume pe care le-au achitat, ca sa afle apoi ca nu era necesar.
Mai exista oare astazi in Tara Romaneasca o astfel de Asociatie caritabila, cinstita? Da, Doamne, dar eu inca n-am aflat! Dragii nostri politicieni nu mai pot de mila pensionarilor, promit cu atata convingere incat tot sperand, pensionarii ii voteaza. Vorbe, vorbe, vorbe... in vant!!!
P.S.: Dar trebuie sa mai facem o precizare. Demersul nostru nu este o publicitate pentru carte si nici o reclama facuta asociatiei. Acesta este un indemn.
Erata: In numarul 28 al revistei, in articolul domnului Dan Berindei, „De la Constantinopol la Istanbul“ a aparut o dubla eroare: in loc de „1204“ a aparut „1904“ si in loc de „1299“ a aparut „1999“. Facem cuvenita rectificare.