Virtual si real. O critica a gandirii intre intentie si actiune. Primul argument (III)
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
Faptul de a deschide ochii si de a percepe un obiect aduce cu sine formularea unui judecati despre continutul perceptei, iar acest eveniment se intampla simultan cu actul perceptiv propriu-zis, ceea ce nu inseamna nici pe de parte ca odata ce am vazut ceva sunt imediat capabil sa formulez o judecata teoretica ferma. Mai exact, imaginea pe care o am la inceput despre obiectele exterioare nu include descrierea lor completa, insa ofera posibilitatea de a le semnifica partial, ceea ce implica o prima forma de trecere de la intentie la actiune prin implicarea sinelui in structurile lumii vizibile. In corpul acestei afirmatii sunt cumulate doua idei diferite:
1. Prima dintre aceste idei reia o veche distinctie (dihotomie) a filosofiei moderne intre subiect si obiect care ascunde un deficit teoretic insurmontabil: faptul de a gandi relatia cu realitatea din perspectiva unui singur subiect – eu –, care este separat de cadrele realitatii. Din punctul de vedere al lui eu (a nu se confunda cu Eul, aici pronumele indicand dimensiunea strict privata a celui care asista si participa la spectacolul realitatii, fiind vorba, asadar, de o implicare unic orientata si univoca), realitatea si obiectele sale se rezuma la singularitatea pronominala; iar ceea ce da sens lumii se reduce in mod esential la modalitatea in care acest eu ajunge sa nuanteze propria subiectivitate asumand influenta evenimentelor la care decide sa participe. Daca eu decide sa priveasca lumea ca iluzie si sa considere ca tot ceea ce se vede nu reprezinta mai mult decat expresia unei treceri pasagere (Schopenhauer, „Die Welt als Wille und Vorstellung“), atunci lumea, pentru el, ramane, in esenta, un fenomen optic fara importanta. Daca, dimpotriva, eu decide ca lumea e plina de semnificatii care merita o atentie speciala, atunci o schimbare se produce inlauntrul viziunii sale etc. Scopul, insa, nu este aici de a distinge in ce masura perspectiva asupra lucrurilor se schimba in raport direct cu vointa (concept cu totul perimat si care apartine ultimei etape a filosofiei romantice germane, Schopenhauer, Nietzsche) si care ar fi consecintele sale, ci de a observa cum este mediata relatia dintre eu si lume de catre procesul perceptiei avand ca premisa faptul ca nu exista doar perceptii pure in sensul asimilarii strict biologice a continutului actului perceptiv (modelul input-output nu poate descrie mai mult decat o situatie care reprezinta schita procesului perceptiei). Mai precis, este vorba despre capacitatea de a utiliza obiectele realitatii pentru a construi o parte din interioritatea lui eu. Posibilitatea de a formula pronumele eu intr-o propozitie oarecare nu este un dat lingvistic absolut sau un rezultat in sine al utilizarii unei limbi in care acest pronume exista, ci efectul unei relatii permanente dintre continutul mental (cu toate rezervele ce le asum in fata functionalismului) si realitatea fizica (ceea ce se vede pana la un punct). Or, problema filosofiei moderne (asa cum in buna parte este interpretata) consta tocmai in considerarea ca eu este un dat lingvistic indiscutabil suficient de puternic pentru a putea fi folosit in analiza relatiilor de cunoastere intre subiect si lumea ce-l inconjoara si suficient de consistent ontologic pentru a-l ridica la rangul de Eu.
In alta ordine de idei, rezulta ca filosofia moderna ar postula existenta incontestabila a unui eu care survine in mod evident la nivelul limbajului fara a se ingrijora vreo secunda de cum este cu putinta acesta din urma si ce se afla dincolo de suprafata sa lingvistica. Niciodata in istoria filosofiei moderne nu a fost extrem de clar in ce masura pronumele eu este capabil sa furnizeze suportul necesar pentru a construi ceea ce Kant intelege prin notiunea de antropologie. Relatia dihotomica subiect-realitate se naste ca urmare a certitudinii onto-lingvistice ce nu speculeaza suficient premisele aparitiei pronumelui. In mod curios, ceea ce face ca eu sa existe in masura utilizabilitatii sale este acceasi unitate sintactico-ontologica a acestui pronume care a sedus filosofia moderna, insa pentru a-i intelege eficacitatea lingvistica si ontologica (cele doua fiind indiseminabile din punctul de vedere al lingvisticii moderne; a se vedea cartea lui Gilles Fauconnier si Mark Turner „The Way We Think. Conceptual Blending and the Mind's Hidden Complexities“, 2004) ar trebui sa procedam la reconstructia operatiei care ne-a adus aici.
Reconstructia notiunii de eu aduce cu sine necesitatea instalarii analizei subiectivitatii (scopul este de a crea o poetica a subiectivitatii care ar permite urmarirea dezvoltarii cognitiei in contact cu realitatea), intelegand prin aceasta obligativitatea faptului de a lua in considerare ca aparitia pronumelui nu poate fi redusa la o geneza lineara nici sub aspect ontologic, nici sub aspect lingvistic si ca ar fi vorba de o suita de evenimente si de relatii inter-evenimentiale care nu pot fi modelizate dupa strategii lineare, adica prin tipuri de analize care integreaza obiectul de studiu in functie de un cadru formal prestabilit. Daca tinem cont de faptul ca generarea sensului intr-o afirmatie nu este reductibila la aspecte pur sintactice si ca influenta unui eveniment asupra gandirii produce o multitudine de posibile reactii onto-conceptuale, atunci trebuie spus ca analiza subiectivitatii s-ar ocupa eminamente de geneza pronumelui eu considerat in afara criteriilor filosofiei moderne unde a ramas intepenit inlauntrul dihotomiei subiect-obiect, fiind luat, in mod esential, ca dat de la care se pleaca in procesul cunoasterii si la care se revine in mod recurent. Ca atare, el nu va fi intergrat analizei ca simplu obiect al cunoasterii propriu-zise (obiect de cunoscut), ci ca posibilitate, ca structura aflata in permanenta re-constructie.
Exceptie de la regulile tematizarii lui eu in filosofia moderna face Descartes, unde avem o prima cercetare moderna, indraznesc sa spun, din pacate exclusiv regresiva in sens epistemologic, nu reconstructiva si care, la randu-i, pleaca de la asumptia datului lui eu. Aici trebuie facuta o precizare: filosofia moderna in multiplele sale cercetari abordeaza problematica subiectului, ar fi nedrept sa se afirme contrariul, insa totdeauna se face resimtita prezumtia indiscutabilitatii subiectului in sensul datului sau ca referinta stabila adesea meta-ontologic postulata. Este la fel de just sa spunem ca din punct de vedere ontologic subiectul exista chiar daca nu totdeauna este numit, fapt ce impune permanenta statutului sau in contrast cu orice forma de ignorare. In orice caz, eu ramane o referinta formala stabila, de unde probabil si posibilitatea insertiei sale in cadrul ontologic. Daca definim, provizoriu, eu ca posibilitate, atunci decurge ca pronumele se autodesemneaza ca o structura deschisa (am mai vorbit despre structurile deschise intr-unul dintre eseurile precedente) care nu poate fi stabilizata sau modelizata utilizand logica standard de vreme ce s-ar afla intr-un proces de constructie permanenta mentinut totusi intre axele generice (periferii conceptuale generale) care-l situeaza in raport cu lumea si in raport cu sine insusi. Acest fapt i-ar permite castigarea consistentei ontologice care, la randu-i, ii acorda posibilitatea de a se manifesta dincolo de intentie, la nivelul actiunii, in planul realitatii. Nu trebuie sa intelegem actiunea ca fiind limitata la planul realitatii obiective, adica exclusiv in termeni pragmatici. De exemplu, acum, cand scriu, in mintea mea se petrec o serie de actiuni invizibile. Considerarea lui eu ca structura deschisa, ca pronume ce nu se afla in proprietatea unui singur discurs analitic, presupune ca realitatea ce sta inaintea lui sa permita o deschidere si sa se deschida inaintea lui.
2. A doua idee care face parte din corpul afirmatiei ce deschide aceasta analiza se refera la incompletitudinea descrierii obiectelor din lumea vizibila, ceea ce este tocmai realitatea din fata pronumelui care, la randu-i, se defineste ca structura deschisa. E, poate, nevoie aici sa introduc un exemplu din pictura Renasterii, care a fost mentionat pentru prima data de Giorgio Vasari. Este vorba de lucrarea pictorului Parmigianino, „Autoritratto“ din anul 1524, expusa la Viena in Kunsthisthorisches Museum, Austria. Lucrarea a inspirat poeti ca Elisabeth Bishop, pasionata de legile fizicii clasice sau ca John Ashbery care publica in 1977 celebrul volum intitulat „Self-Potrait in A Convex Mirror“.
Pentru a realiza acest autoportret, Parmigianino utilizeaza o oglinda convexa in care toate obiectele care se apropie de suprafata acesteia cresc in volum iar cele care se indeparteaza se micsoreaza, fapt care-i permite producerea contrastelor intre elementele picturii (cele doua maini din care una mai mare, mai aproape de suprafata oglinzii, iar cealalta mai mica, mai departata de suprafata oglinzii). Dar cu adevarat important aici este faptul ca pictorul italian opereaza conceptual in mod hiperbolic utilizand simultan doua sisteme de referinta din lumea fizica pentru a construi imaginea propriului chip, ceea ce, tradus in termenii discursului filosofic, echivaleaza cu manipularea complexa a structurilor realitatii in vederea integrarii in campul fenomenal nu numai a simplei imagini virtuale, dar simultan a descoperirii sensului si manierei de a intelege relatia sa subiectiva cu realitatea. De la procedeul simplei reflectii in oglinda (tip mitul lui Narcis) care nu permitea avansarea constituirii unui eu, tocmai din pricina univocului sistemului de referinta, ajungem la constructii conceptuale hiperbolice care folosesc simultan mai multe strategii si mai multe tipuri de sisteme concrete. Nu este vorba aici de o multiplicare a lui eu, o proliferare a pronumelui in varii aspecte metamorfozate. O asemenea afirmatie se justifica doar atunci cand ne referim la rezultatele reflectiei, mai precis la produsul vizual pe care-l percepem in calitate de spectator fenomenologic. Cu alte cuvinte, daca este sa consideram tabloul ca rezultat finit al intentiei pictorului, atunci analiza structurarii intentionalitatii sale (intre intentie si intentionalitate exista o distinctie conceptuala importanta) dispare, caci ceea ce intereseaza aici este produsul judecat in relatia clasica subiect-obiect. Daca, pe de alta parte, consider tabloul ca demers al interioritatii lui eu spre lumea vizibila si ca efect al incercarii de a explica o dilema, lucurile stau exact pe dos. La urma urmei, rasturnarea apropierii teoretice schimba in mod esential intrepretarea constructiei lui eu.
Concluzia partiala care se poate trage de aici este ca virtualitatea unei constructii care se instituie in spatiul realului reprezinta unificarea a doua situatii paradoxale. Prima include incompletitudinea structurii eu-ului, de unde nu rezulta in mod necesar solipsismul sau. A doua situatie se refera la incompletitudinea structurilor realului. Prin urmare, constructia subiectivitatii, in termenii realului, justifica apelul la sisteme virtuale, din simplul motiv ca inteligibilitatea subiectului implica o dezvoltare la nivelul facticitatii ontologice, acolo unde, in mod misterios, nu poate ajunge de unul singur, desi ii apartine.