Usa
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura antropologica »
Autor: Cecilia Victor
Un scriitor englez scria la 1843: „Cand fericirea te viziteaza, ofera-i un scaun confortabil“.
Cand este senin si in comuniune cu divinul, sufletul calatoreste. Imi revin in memorie locuri si trairi redate cu o precizie fantastica din locurile unde am calatorit: Chicago, Londra, Ann Arbor, Washington, Lacul Huron, Marea Neagra, Paris, Hamburg, Amsterdam, Marea Nordului, Louisville, Salonic, Constanta. Daca sufletului ii place cu adevarat ceva, el retine si retraieste, rememorand in felul sau, fara ca ratiunea sa o stie ori s-o doreasca, intamplarile care l-au impresionat. Imi amintesc, de pilda, distinct, parca s-a petrecut recent, momentul surpriza cand am publicat prima oara; explozia de fericire, senzatia de atunci ca eram un urias caruia ii tremurau picioarele, primii pasi plutitori dupa aceea, felul cum m-am sprijinit de Luca, toate imi sunt inca vii, inca ma hranesc din momentul acela de bucurie autentica. Nimic din ce am publicat ulterior nu mi-a mai daruit acelasi sentiment. O coarda unica a fost atinsa in mine atunci, ce mai vibreaza si azi. Fara sa-ti dai seama, in adancul sufletului, fericirea exista si asteapta sa fie descoperita si adusa la lumina, ca o sfera de aer ce urca la suprafata apei. Se spune ca un moment de nefericire nu poate fi retrait si ca emotiile negative, fiind straine structurii omenesti, nu pot fi re-create spontan, pe cand momentele de bucurie pot fi oricand retraite.
O parte din sufletul meu a ramas, cred, acolo unde i-a placut, divulgat sau nu, in functie de un singur criteriu: daca a fost fericit. El se odihneste inca acolo, ca un urs moale si greoi pe care gandul nu-l poate urni. Din cand in cand, in cele mai relaxante momente, imi reaminteste unde se afla, printr-o simpla revedere interioara a locului respectiv: ma aflu pur si simplu din nou in Michigan, la Lacu Rosu sau pe plaja Marii Nordului, si chiar revad coltul de strada si miscarea pe care am facut-o in acel moment sau cuvintele pe care le-am rostit, uneori chiar gandurile pe care le-am avut. Descopar cu surprindere ca acasa sufletul e arareori fericit. Aici, realitatea frusta, nefiltrata, care mi se impune, ma face de multe ori s-o refuz si ma refugiez in carti, in filme si-n munca minutioasa. Imboldul detaliului sau reveria fictiunii imi modifica perspectiva, privirea asupra propriei mele vieti, a destinului meu, pe care imi place sa cred ca mi-l reasez din cand in cand. Nu mai putin adevarat, aici retraiesc totusi si redescopar momentele de fericire din trecut. Este locul propice pentru acest delicat si subtil proces al fiintei. Numai acasa poti reflecta fara graba asupra vietii tale, cu ochii deschisi sau inchisi si poti trage concluzii, facand si refacand planuri.
Calatoriile insa ma ajuta sa vad diferentele, sa vad realitatea cu un ochi mai odihnit, mai neingrijorat, sa inteleg ca viata pe pamant este cat se poate de reala, dar ca ea face totusi parte dintr-un joc. Miza este sa gasesti partea invizibila a vietii, interventiile, semnele si aspectele divinului, calitatile sale – creativitatea, imaginatia, misterul, iubirea. Viata imi pare atunci o decodificare a acestui joc inaltator, spargerea barierei, trecerea prin usa intelegerii. Si orice relatie, orice raport cu alti oameni mi se par in acele momente un mod de a face aceasta cautare, aceasta calatorie, mai usoara: un mod de a ne ajuta unul pe celalalt sa gasim aceasta usa invizibila.
Un scriitor englez scria la 1843: „Cand fericirea te viziteaza, ofera-i un scaun confortabil“. Ceea ce e, in realitate, un lucru dificil de facut, pentru ca dupa momente de intensa fericire, cu care nu suntem obisnuiti, sufletul cade din nou, poate chiar mai adanc, in cotidianul sau mecanic si spatial, nemaifiltrand realitatea. Semnele fericirii, limbajul ei si al intamplarilor sau al evenimentelor fericite ii sunt sufletului destul de straine. Acest obicei, aceasta roata sunt cel mai greu de inteles si, ulterior, de oprit. Ce leaga aceste etape, acest adanc al marii si acest val? Care este liantul care dovedeste ca ambele sunt reale si posibile? Multa credinta si multa speranta.
Acasa. In Alexandria, Virginia
Sunt sigura ca sufletul a fost fericit in America, in Alexandria, statul Virginia. Simt mirosul de vara indiana si-l vad clar pe clovnul din portul de pe Potomac, chiar in fata mea, distrandu-l si uimindu-l pe micutul Dante, care ne insoteste. Cat de vie este imaginea si cat de brusc a aparut de nicaieri! E de ajuns o respiratie sau o clipa. Traiesc o serie de momente in lant, ca si cum as fi acolo; traversez strazi, merg prin parcuri, e mai mult decat o senzatie, e pura traire, indescriptibila; sunt acolo. Traiesc, nu re-traiesc, vad inca soarele si oamenii, respir aerul marin. Incet, o unda de vis si indoiala patrunde in aceasta realitate parca fabricata de sufletul meu, pastrata de fapt intacta de el, in labirintul pe care incerc sa-l descifrez scriind; e o amintire. Si o senzatie, una extrem de placuta.
Sunt in portul Alexandria cu prietenii mei, Eric, Gabriela si fiul lor, Dante, care abia a implinit doi ani. E duminica, a doua zi dupa Thanksgiving, Ziua Recunostintei, ne plimbam fara tinta. Lume multa, plimbandu-se alene. Jumatate din strazile cartierului vechi duc la rau, cele orientate de la vest la est, printre cladiri de secol al XVIII-lea, adevarate muzee pentru o tara atat de noua, fresce de colonialism britanic, in care initial se facea comert cu tutun si canepa, iar in Al Doilea Razboi Mondial se fabricau torpile. Una dintre ele adaposteste astazi un centru de arte vizuale, unde artistii lucreaza in fata vizitatorilor; numele s-a pastrat insa: „Fabrica de Torpile“. Iti trebuie ceva timp sa te lamuresti ce vizitezi de fapt; artistii de la fabrica de torpile au o cu totul alta conceptie despre arta, un fel de arta mestesugareasca la noi; si totusi, discreti si modesti, deschisi si calzi, ei fac arta, fie chiar si numai aceea a comunicarii.
Deodata ma opresc si privesc doua femei in varsta, doua negrese ce stau de vorba pe o banca alba de lemn, in mijlocul piatetei din debarcader; instarite dupa imbracaminte, ca mai toti locuitorii acestui oras, purtand pe chip urmele generatiilor de sclavi, in soarele desavarsit si incredibil de puternic pentru luna noiembrie. Obrajii, mainile si vocea lor spuneau mai multe despre o anumita epoca a istoriei Americii decat tratatele de istorie. Mi se parea ca privesc o stampa din trecut, cu o intuitie antropologica, printr-o atmosfera de vis, ca si cum cu totii eram deja morti sau veneam din viitor. Stiam ca nu am nicio legatura biologica cu acel spatiu. Dar trecutul si viitorul erau aceleasi; neimortalizat, acel moment nu avea nicio valoare. Nemurirea si fericirea deveneau acum posibile. Am avut un sentiment vag de teleportare; nu mai stiam cum am ajuns acolo, uitasem complet cele noua ore obositoare de zbor transatlantic, un purgatoriu in care 300 de oameni erau supusi, intr-o adevarata fabrica aeriana, unei selectii a celor mai rezistenti. O selectie trans-mundus careia ii supravietuisem numai datorita visului de a merge in America, care imi alergase in vine in ultimii ani, din ce in ce mai alert. Si ce bine era, eram de acolo, eram acasa. Intotdeauna prezenta americanilor imi da senzatia de acasa, cu inclinatia lor de a face lucrurile la standarde bine definite, de a-l tolera pe celalalt, de a-si face prieteni si de a nu-i judeca, de a comunica si de a fi bine informati.
Zambetul de uimire pe chipul lui Dante in fata clovneriilor si trucurilor unui indiano-hispanic, un barbat prietenos, cu voce puternica, in timp ce-i scotea acadele de prin urechiuse si nasuc, ma poarta inca de-a lungul debarcaderului scaldat in lumina de vara indiana. E interesant ca aceasta lumina intensa ma insoteste. Ma simt imbratisata si nemuritoare intr-o lume ce ma adopta. Ma vad intr-o lumina diferita, in conversatii introspective tot mai adanci, facand popasul necesar autoexplorarii, prin acest moment de revelare a fericirii. Un moment dublu de fapt: si acum si atunci.
(Fragmente din „Calatorii de la etajul 95 in sus“)