Ce-am mai facut in ultimii 20 de ani
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura controversei » dosar
Autor: Igor Casu
1. Care este temperatura actuala a raporturilor culturale (dar nu numai) intre Romania si Basarabia?
2. A avut loc, in contextul post-90, un schimb real intre culturile celor doua tari? Care a fost sensul principal (R-B sau B-R)?
3. Care sunt temele curente ale dezbaterilor intelectuale din Basarabia?
4. Care e raportul dintre generatii? Cum este vazuta „generatia Vieru“ de generatia tanara?
5. In ce fel a influentat politicul recent climatul cultural din Basarabia?
6. Aveti impresia ca Basarabia nu este un subiect suficient mediatizat in Romania? Aveti impresia ca Basarabia este perceputa mai curand negativ (dispretuitor, plictisit) in Romania? Daca da, care sunt motivele?
7. Care sunt principalii actori de pe scena culturii basarabene? In ce raporturi de putere/ interese sunt ei distribuiti?
8. Care sunt principalele personaje ale culturii romanesti contemporane, asa cum apar dinspre Basarabia?
9. Credeti ca, dincolo de rolul nefast jucat de URSS in istoria Moldovei de peste Prut, Basarabia poate fi un exportator/ intermediar al valorilor rusesti majore?
10. Ce are de oferit Basarabia Romaniei? Dar Romania Basarabiei?
11. Credeti ca prejudecatile privind retardul cultural al Basarabiei fata de Romania sunt intemeiate?
12. Tema unionista (mai) este un subiect de actualitate in mediile basarabene?
13. Daca ar fi sa descrieti Basarabia in cinci adjective/substantive, care ar fi acestea?
1. As vrea sa vorbesc despre cum au evoluat relatiile dintre Basarabia si Romania dupa 1990 in ansamblu. Asa va fi poate mai bine inteleasa starea actuala a lucrurilor. Imediat dupa revolutia romana din decembrie 1989, s-au reluat pe larg contactele dintre cele doua maluri ale Prutului, raul despartitor care, dupa cum se spune in Basarabia, a fost in timpul Razboiului Rece mai lat decat Atlanticul. Asteptarile erau mari si de-o parte, si de cealalta. Elitele culturale credeau ca odata cu caderea URSS-ului nu mai exista nici un obstacol in calea Unirii, mai exact a repetarii a ceea ce a fost in 1918. Si reunificarea recenta a celor doua Germanii constituia un semn incurajant. Or, acest lucru nu s-a intamplat. Care au fost cauzele? Vorbeam de asteptari. Fiecare credea ca celalalt gandeste si simte la fel ca el. Din pacate insa comunismul a schimbat mult datele problemei. In Romania, dupa cum stim, Ceausescu a exaltat nationalismul pana la maxim, incercand astfel sa obtina un sprijin social, care sa-i legitimeze puterea si cultul personalitatii. Asta a fost o mare capcana pentru identitatea romaneasca, consecintele careia vor persista inca multa vreme (despre asta a scris Katherine Verdery, printre altii). In Basarabia, pe de alta parte, regimul sovietic a fost unul care a cautat sa inabuse in fasa orice incercare de manifestare adevarata a constiintei nationale – se are in vedere cea care presupunea existenta unui spatiu cultural, lingvistic si istoric comun tuturor romanilor, „de la Nistru pan'la Tisa“, vorba poetului. S-a tolerat sau chiar incurajat, in dependenta de conjunctura, exaltarea unei identitati locale, patriarhale, regionale – suntem moldoveni – in detrimentul celei romanesti si contrapusa in special acesteia. Presa, literatura, scoala nu au facut decat sa perpetueze si sa inoculeze mitul respectiv, exploatandu-se exemple de confruntari intre munteni si moldoveni in Evul Mediu si, mai ales, experienta contradictorie a anilor interbelici. Acest lucru este foarte important, dupa parerea mea, altfel e greu sa intelegem ce s-a intamplat in ultimele aproape doua decenii. O data cu Perestroika, acest mit, precum si altele – spre exemplu cel al „marelui frate rus eliberator“, caruia „poporul moldovenesc“ ii este dator pe veci – incep sa fie spulberate de publicisti, scriitori, poeti si istorici, prin articole aparute in mass-media locala. Anul 1987 este unul de cotitura in acest sens. Cenaclul literar Alexe Mateevici si Uniunea Scriitorilor sunt organizatiile in jurul carora se cristalizeaza miscarea de eliberare nationala. Miscarea pentru restructurare este o alta organizatie neformala care va prelua initiativa, mai ales dupa transformarea acesteia in Frontul Popular din Moldova in primavara anului 1988. Desi creat si sprijinit initial de KGB, asa cum a fost cazul celorlalte republici unionale, la initiativa lui Gorbaciov care avea nevoie de mobilizarea maselor pentru a contracara inertia nomenclaturii opuse reformelor – Frontul Popular va evolua ulterior intr-o structura independenta. Programul sau se va indeparta de problemele ecologice, restabilirea „legalitatii socialiste“ etc., ca sa includa, apoi sa se axeze preponderent pe revendicari cu caracter national, etno-national, mai exact. Aripa tanara a acestuia era mai radicala, cerand in 1990 schimbarea denumirii RSSM in Republica Romana Moldova de Est. Marea Adunare Nationala din 27 august 1989, care intruneste in jur de jumatate de milion de oameni veniti practic din toate localitatile provinciei, este punctul culminant al acestei miscari. Atunci se discuta insa problema limbii si a grafiei latine, asa cum stipuleaza declaratia finala a Adunarii. In 31 august, Sovietul Suprem al RSSM, este nevoit sa adopte o lege in acest sens, prin care se revine la alfabetul latin iar „limba moldoveneasca“ este declarata limba de stat. Atunci aceasta era o victorie enorma a miscarii de eliberare nationala. Organizatorii (poetul Ion Hadarca etc.) s-au limitat constient doar la aceste revendicari strict culturale, care cu timpul se credea ca vor aduce si consecinte politice profunde. Existenta inca a URSS-ului, cu trupe dislocate in Chisinau si in alte orase, precum si persistenta inca a regimului comunist in Romania, putin atractiv pentru basarabeni din motive lesne de inteles – ar fi doar doua elemente importante care i-au determinat pe liderii Frontului sa se limiteze la agenda respectiva. Cu alte cuvinte, daca e sa invocam o teorie cunoscuta a aparitiei natiunilor moderne, formulata de cehul Miroslav Hroch, anul 1989 reprezinta pentru Basarabia tranzitia de la faza B la faza C, adica de la agitatia patriotica a elitelor la cristalizarea unui miscari nationale de masa (sau ceea ce George Mosse a numit „nationalizarea maselor“). Problema identitatii in Basarabia, a constiintei nationale moderne a romanilor de acolo este ca aceasta faza de nationalizare a maselor nu a fost incheiata pana astazi si probabil nu va avea sorti de izbanda atat timp cat R. Moldova nu se uneste cu Romania. Or, asumarea identitatii romanesti mi se pare a fi un factor esential al intrarii definitive a Basarabiei direct in post-modernitate, sarind peste modernitate, in sensul depasirii unei mentalitati arhaice si a unor valori patriarhale, specifice unei societati inchise si in acelasi timp frustrate de un anumit ramas in urma fata de natiunile Europei.
Trebuie retinut insa ca acest proces de revenire in spatiul de cultura si civilizatie romaneasca, in Europa propriu-zisa, a inceput inca inaintea revolutiei din Romania din decembrie 1989, cand, dupa cum spuneam, problema Unirii nu era pe agenda miscarii de eliberare nationala din Basarabia. Atunci cand Romania intra in Uniunea Europeana si presa de la Bucuresti se indigneaza de-a dreptul ca basarabenii doresc in masa cetatenia romana doar pentru a putea calatori sau munci in Europa – e vorba de o simplificare comoda a problemei.
Totodata, o parte a maselor basarabene au cochetat cu diferite partide politice de orientare anti-romaneasca. Aceasta deoarece masele nu s-au nationalizat inca (adica ‚suntem moldoveni“ pentru ca asa mi-a spus mama si tata, si buneii isi spuneau la fel, nu credem ce si ni se spune la scoala la istoria romanilor), pentru ca insasi modernizarea si democratizarea Basarabiei a esuat in linii mari pana acum. Scoala, care are de jucat un rol esential in inculcarea identitatii moderne, nu mai poate pretinde acum, in era internetului si a televiziunilor prin satelit, ca detine monopolul transmiterii informatiilor si a valorilor. In aceasta conjunctura, elitele culturale din Basarabia – scriitori, istorici, profesori – sunt izolate pe trei paliere: de stat, care ii trateaza cu suspiciune pe motiv ca ar reprezenta de fapt interesele altui stat (Romania); de mase care sunt preocupate de supravietuire, la modul direct al cuvantului, si nu de cultura, socializare dupa formula clasica a lui Eugen Weber – parafrazata – „din tarani in romani“ (la 1989, cota de urbanizare a moldovenilor/romanilor era de 20%); in ultima instanta, elitele locale in majoritatea lor fidele proiectului national romanesc de la 1987-1988 incoace, se simt izolate si de elitele din Romania, pentru ca acestea din urma au alte preocupari, mai putin legate de agenda „romantica“ a secolului al 19-lea, de creare a natiunii si de exaltare a sentimentului national. Cu toate acestea, elitele basarabene nu se retranseaza niciodata dupa 1989, in marea lor majoritate, in ceea ce se numeste moldovenism de pestera, promovat asiduu si metodic din 2001 de PCRM, ci raman fidele idealurilor imbratisate constient in 1989 (o romanitate in exil, cum ar spune Mihai Cimpoi).
Daca in Romania a fi roman este un dat, garantat de stat, in R. Moldova inseamna sa te lupti in permanenta pentru a ti se recunoaste acest drept, si echivaleaza cu a fi un fel de revolutionar in semilegalitate (e o stare romantica, in care o parte se complace, si cand merg in Romania le lipseste acest lucru, acolo nimeni nu le contesta aceasta identitate, e plictisitor din acest punct de vedere si dupa o vreme revin la Chisinau!). In aceste conditii, este de inteles de ce chiar relatiile dintre elitele culturale de pe cele doua maluri ale Prutului nu sunt extraordinare astazi, participarile la conferinte sau intruniri comune fiind mult mai rare in ultimii ani decat acum zece ani. Lipseste si o burghezie economica puternica ce ar putea sa ajute si sa dinamizeze elitele culturale in ravnirile lor nobile (de ce capitalul romanesc este foarte putin prezent in Basarabia, este o alta problema de discutat). Acestea din urma detin doar capital simbolic, nu si unul material, si aceasta nu e suficient pentru reusita unei constructii nationale, mai ales cand puterea politica este potrivnica acestui proiect. Or elitele culturale basarabene au reusit sa mobilizeze masele si au provocat „agitatia patriotica“, dar nu au reusit sa preia puterea politica pentru a duce la capat ceea ce au inceput.
Aceasta desincronizare a Basarabiei in raport cu Romania dupa 1990 este adancita, in loc sa fie depasita, nu numai pe plan cultural, dar si politic si, mai ales, economic. Multa lume a preferat sa-si deschida o afacere in Romania (dar si in Rusia) unde piata este mult mai dinamica si exista un cadru juridic adecvat. Pe langa factorii interni, cei externi au avut si ei o anumita greutate, daca nu chiar decisiva, in configurarea situatiei actuale. Rusia postcomunista n-a dorit si nu va accepta niciodata pierderea de buna voie a Basarabiei. Sustinerea regimului separatist de la Tiraspol are anume acest obiectiv, de a bloca intrarea R. Moldova in Europa, si de a preveni o eventuala Unire. Acest lucru a fost confirmat deschis si nonsalant de catre presedintele Putin omologului sau moldovean Voronin, la o intalnire recenta de la Kremlin.
2. Pornind de la cele spuse mai sus, schimburile culturale dintre cele doua maluri ale Prutului dupa 1990 au fost mult mai reduse decat se astepta la inceput. Dar in primul rand nu trebuie uitat – ceea ce multi in Romania nu cunosc – ca in R. Moldova se preda din 1990 istoria romanilor, limba si literatura romana, nu cea „moldoveneasca“ cum scrie in Constitutie si, in ciuda unor tentative ale diferitor miscari politice, mai cu seama ale comunistilor de azi (manifestatiile de masa din 2002 impotriva introducerii studierii limbii ruse inca din clasele primare, au amintit PCRM-ului de spectrul anului 1989, care credeau comunistii, era „just history“). Deci in aceasta privinta a avut loc un export masiv de literatura clasica din Romania. Si aceasta n-a inceput de la zero in 1990, cum se crede adesea, chiar in mediile intelectuale din Romania. Clasicii literaturii romane au fost partial reabilitati inca in anii 1950, pe timpul dezghetului hrusciovist. E adevarat, doar cei care proveneau din Moldova istorica au fost reabilitati – Eminescu, Alecsandri, Creanga, Negruzzi, Hasdeu etc. –, ceea ce insa nu era putin dat fiind ponderea moldovenilor in literatura romana (publicati in chirilica, dar exact dupa editiile academice romanesti). Dupa 1989-1990, registrul clasicilor reabilitati este completat cu scriitori din alte provincii, asa cum se observa si din extinderea Aleii Clasicilor din parcul central din Chisinau, inaugurata tot in anii 1950 (extinsa dupa 1989 cu Eliade, Cosbuc, Rebreanu etc.).
In anii 1990 sunt reeditati la Chisinau Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Liviu Rebreanu, George Cosbuc, George Bacovia, Mircea Eliade si altii. O anumita circulatie au avut cartile lui Emil Cioran (in special „Schimbarea la fata a Romaniei“), Constantin Noica, eseurile lui H. R. Patapievici („Politice“), Nicolae Breban, Mircea Cartarescu, aceasta mai ales gratie studentilor basarabeni care au facut studii in Romania, si care au revenit in predare la facultate sau la liceu la Chisinau.
O alta categorie de export cultural din Romania au fost si manualele de istorie a romanilor. Acestea insa nu vorbeau de Basarabia decat foarte putin, de aceea locul lor a fost luat ulterior de manuale de istorie a romanilor scrise de istorici locali si in care se punea accent pe reconstituirea narativa avand la baza istoria celor trei principale provincii romanesti. Exportul presei cotidiene sau hebdomadare a fost mai redus, iar dupa 1995 aceasta practic nu este prezenta in vanzare. „Jurnalul National“ a publicat un supliment pentru R. Moldova intre 1998 si 2000, dar apoi a dat faliment, probabil si din cauza unui management nereusit care n-a putut capta piata basarabeana, deprinsa cu pattern-ul presei à la russe, cu o pondere insemnata a actualitatii internationale si care nu plaseaza de regula subiecte ieftine de scandal pe prima pagina.
Ce a dat, la randul ei, Basarabia Romaniei, in planul productiei culturale? Exportul invers, dinspre Basarabia spre Romania se simte mai mult spre finele anilor 1990-dupa 2000. Cele mai cunoscute productii sunt cele cu caracter iconoclast – precum primul roman a lui Alexandru Vakulovski, apoi de cel de-al doilea, mai putin inspirat insa; e vorba de revista „Contrafort“, editata de Vitalie Ciobanu si Vasile Garnet, apreciata foarte mult la inceput, dar care, se pare, pierde teren in ultimii ani, probabil din aceeasi cauza a desincronizarii progresive dintre agenda culturala si politica basarabeana si cea din Romania, accentuata dupa ianuarie 2007, precum si a unei suprasaturatii a pietei culturale din Romania. In ceea ce priveste poezia, Emilian Galaicu-Paun este unul dintre cei mai apreciati poeti romani post-modernisti.
In plan mai larg, a culturii de divertisment, este notabila, desigur, reusita grupei „O-Zone“, care abia dupa ce s-a impus in Romania si in strainatate a inceput sa fie apreciata si in Basarabia. E vorba aici si de „Zdob si Zdub“, care s-au impus atat in Romania, cat si in Rusia, datorita unui melanj original de folclor romanesc si diferite genuri de muzica moderna, mai ales rock. In zona teatrului, s-a impus nu numai in Romania, dar si la nivel international, teatrul „Eugen Ionesco“, cu animatorul sau principal Petre Vutcarau, discipol al scolii rusesti de actorie de la Moscova. Vutcarau este si actorul care l-a interpretat pe Fred Vasilescu in cel mai important probabil film basarabean postsovietic – „Patul lui Procust“, o ecranizare a romanului omonim de Camil Petrescu. Basarabeanul Ion Sapdaru, emigrat peste Prut in anii 1990, este recunoscut ca unul dintre cei mai talentati actori si regizori de teatru din Romania. Un alt actor si dramaturg basarabean recunoscut in Romania este Dumitru Crudu.
S-au publicat si sinteze de istorie sau de istorie a literaturii, fie doar de autori basarabeni, fie in comun cu autori din Romania, dar putine au devenit de referinta, precum „Istoria literaturii romane din Basarabia“ de Mihai Cimpoi sau „Istoria Basarabiei de la inceputuri pana in 1998“ (sub redactia lui Ioan Scurtu – apreciata in mare pozitiv, dar multi n-au inteles de ce cand e vorba de anul 1940 si pierderea Basarabiei, se vorbeste mai intai despre terenuri agricole, septel etc. si doar apoi despre populatie!). Pe de alta parte, edituri precum Cartier si ARC au tradus in romana si au pus in circulatie pe piata romaneasca o serie de autori celebri din Occident, mai ales in domeniul istoriei, stiintelor politice si a teoriei relatiilor internationale. Mai recent editura Cartdidact a propus pietei romanesti un set de cca. 30 harti istorice, planse si alte materiale didactice auxiliare de o calitate poligrafica exceptionala.
3. Una din dezbaterile cele mai importante din ultimii doi ani de la Chisinau se axeaza asupra necesitatii unei legi a lustratiei, dezbatere initiata si gazduita de Nicolae Negru in saptamanalul „Jurnal de Chisinau“. O dezbatere necesara, desi utopica in conditiile in care PCRM detine majoritatea parlamentara. Au fost intervievate in perioada aprilie 2006-martie 2007 cca. 200 personalitati din viata politica si culturala basarabeana. Majoritatea absoluta au negat colaborarea lor cu KGB-ului, iar putinii care au recunoscut-o nu considera aceasta drept un fenomen reprobabil.
O discutie curenta in presa din Basarabia se refera, desigur, la integrarea europeana, mai ales in urma intrarii recente a Romaniei in Uniunea Europeana. Se discuta despre ce inseamna de fapt a fi european, una dintre concluziile principale fiind necesitatea adoptarii unor valori si schimbarea mentalitatii, lepadarea si condamnarea mostenirii sovietice. Este criticata tot mai vehement retorica „pro-europeana“ a PCRM, in timp ce in realitate are loc cresterea influentei Rusiei in R. Moldova, prin cedarile facute de presedintele Voronin, care e disperat sa recapete accesul la piata ruseasca a vinurilor si altor produse moldovenesti.
O alta obsesie de mai mult de un deceniu tine de problema Transnistriei, apreciata drept „calcaiul lui Ahile“ al R. Moldova, dar care totodata are meritul de a mentine interesul in lume fata de Moldova. Fara problema transnistreana, fara gaze si petrol pe care nu le are, cine ar mai fi vorbit de R. Moldova? Se invoca din ce in ce mai apasat exemplul Ciprului, adica scenariul integrarii R. Moldova in Uniunea Europeana – oricat de tarziu s-ar intampla asta – fara Transnistria, cu speranta ca ulterior si aceasta va fi atrasa de prosperitatea si securitatea oferita malului drept al Nistrului.
4. Se observa o crestere a faliei dintre diferite generatii, atat la nivelul elitelor, cat si al maselor in ansamblu. As identifica patru generatii principale dupa cum urmeaza: 1. cei care s-au nascut si au fost educati in Romania interbelica si au cunoscut teroarea stalinista a anilor postbelici; 2. cei care s-au nascut, au fost educati si s-au creat ca personalitati in perioada sovietica, dar n-au cunoscut teroarea stalinista; 3. cei care s-au nascut in jurul anului 1970, care au facut scoala medie in perioada sovietica, dar au facut studiile superioare dupa independenta, au prins „ambele sisteme“, multi dintre cei care cu studii in Romania; 4. in ultima instanta, e vorba de cei care s-au nascut in ultimii ani ai puterii sovietice si dupa independenta, adica cei care n-au cunoscut aproape deloc sau deloc experienta sovietica. Fiecare dintre aceste generatii au fost marcate, fie constient, fie inconstient, de momente mai mult sau mai putin dramatice – cea dintai de primul an de ocupatie sovietica, 1940-1941, de razboi, de foametea din 1946/7 si de deportarile din 1949, altii „apucand“ si a doua lor tinerete in anii 1990 cand efectele dezastruoase ale saraciei le-au amintit de anii imediat postbelici; cea de-a doua – care a beneficiat de prosperitatea relativa a epocii Hrusciov si Brejnev si care s-a adaptat cu greu la realitatile dupa colapsul URSS; cea de-a treia – a fost educata in spiritul Perestroikai, a „socialismului cu fata umana“ si au crezut poate cel mai mult in maretia statului sovietic, dar au fost sortiti sa renunte la toate aceste iluzii in timp record si sa se imbratiseze idealurile nationale, o alta versiune a „raiului pe pamant“, dar ramas si acesta in suspans, dupa ce neocomunistii Ion Iliescu si Mircea Snegur decid pastrarea statu-quo -ului teritorial; cea de-a patra – este cea mai dezorientata, se pare, fara povara trecutului, aproape ca americanii, traiesc intr-un prezent continuu si nu mai cred in nimic, dar paradoxal par mult mai optimisti decat toti ceilalti.
La nivelul elitelor, conflictul generational e mai evident la scara unor grupuri profesionale, precum scriitorii, de exemplu. Generatia „Vieru si Cimpoi“, sa-i spunem asa, isi trage legitimitatea si capitalul simbolic din ceea ce au facut in perioada sovietica, inca in anii 1960, mai ales revendicarea din 1965 de revenire la alfabetul latin si a rolului jucat in anii renasterii nationale de la sfarsitul anilor '80-inceputul deceniului urmator; dupa 1990, unii dintre reprezentantii acestei generatii, cu Vieru in frunte, au devenit prieteni buni cu personalitati din Romania precum Adrian Paunescu, compromis ca unul dintre poetii de curte ai lui Ceausescu si neocomunist de frunte al Romaniei post-decembriste, acolit al fostului presedinte Ion Iliescu. Or aceasta alianta oarecum explicabila si binevenita la o vreme, deoarece anume oameni ca Paunescu au fost mai deschisi fata de Basarabia, a devenit o capcana pentru multi scriitori basarabeni, care au ramas fideli acesteia cu pretul instrainarii relative atat de elita tanara din Romania, cat si de cea din Basarabia. Un alt exemplu concludent este Leonida Lari, una dintre poetesele cele mai stralucite din anul de varf 1989 care, disperata ca trecutul glorios (anul 1918) nu mai revine, a aderat la Partidul Romania Mare.
Aripa tanara a scriitorilor, numita optzecista si grupata in jurul revistei „Contrafort“, e alcatuita din generatia a treia descrisa mai sus, deci care s-au maturizat in anii 1980 si erau studenti sau proaspat absolventi de facultate intre 1987-1992. Acestia au fost participanti activi la miscarea de renastere nationala, dar n-au fost in primul esalon al conducerii acesteia, care a revenit, in virtutea pozitiei lor la acea vreme, generatiei precedente – a doua, numita generic cea a lui Vieru si Cimpoi. Diferenta dintre cele doua generatii de scriitori este mai degraba una de tactica, nu de strategie, ambele fiind atasate valorilor si identitatii romanesti.
In randul istoricilor – al doilea segment important al elitelor care au initiat renasterea nationala – diferentele sunt de alta natura. Pe de-o parte, sunt cei care reprezinta Asociatia istoricilor, fidela identitatii romanesti. In cadrul acesteia, se evidentiaza pe de-o parte cei care au fost influentati puternic de vulgata istoriografica national-comunista din Romania si, pe de alta parte, cei care privesc mai critic ceea ce s-a intamplat in perioada interbelica si 1941-1944 in Basarabia (dar si in Trasnistria sub administratie antonesciana). Alte deosebiri se observa in felul de a interpreta secolul al 19-lea, unii diabolizand regimul tarist din Basarabia, iar altii – mai tineri, educati la Chisinau, in Romania sau in Occident – incearca sa priveasca lucrurile in context mai larg, al studiului comparativ al minoritatilor sub diferite imperii, o abordare menita sa contracareze singularizarea excesiva a experientei romanilor basarabeni. Pe de alta parte, sunt istoricii – mult mai putini numeric –, care au raspuns, mai mult din considerente pecuniare, dar si de educatie, apelurilor PCRM de a rescrie istoria in sensul renuntarii la includerea Basarabiei in spatiul de cultura si civilizatie romaneasca si al reluarii proiectului sovietic de promovare a unei natiuni „moldovenesti“, deosebita de cea romaneasca. Gruparea comunista a istoricilor este marcata de un complex de inferioritate legat de neputinta de a asimila limba romana literara si esecul de a insusi limbile straine ca engleza sau franceza, limba lor de baza fiind cea rusa. Astfel, limbajul folosit de acestia este unul care aminteste de limba romana stalcita din Transnistria anilor 1930 (o generatie retardata lingvistic si ramasa ostateca fata de valorile sovietice de tip neostalinist – se poate vedea spre exemplu manualul de istorie pentru clasa a 9-a, Chisinau, Cartea Moldovei, 2006). Dupa varsta, ambele grupari apartin in mare aceleiasi generatii, educata in perioada sovietica. Cei din prima grupare – majoritara – au participat la elaborarea manualelor de istorie a romanilor si s-au opus „istoriei integrate“ propuse de comunisti. Dupa 2006, cand apar primele manuale dupa noua programa scolara care exclude denumirea de istorie a romanilor, acestia au decis in ultima instanta sa accepte noul curriculum numai formal, fiind decisi sa perpetueze paradigma istoriei romanilor, chiar daca obiectul propriu-zis a fost comasat cu cel de istorie universala.
O alta grupare minuscula de istorici si arheologi s-a cristalizat in jurul Scolii Superioare de Antropologie, initiata de actualul consilier principal al presedintelui Voronin, Mark Tkaciuk. Acesta din urma, care intelege, dar nu vorbeste romana din principiu, este si unul dintre cei mai aprigi sustinatori si promotori ai istoriei si identitatii moldovenesti, o versiune locala a istoriei sovietice bazata pe „prietenia popoarelor“ si mitul „marelui popor frate rus eliberator“. Vasile Stati, cu opus-ul sau à la Lazarev (1974) – „Istoria Moldovei“, in ciuda stradaniei sale de a demonstra contrariul, face parte din aceeasi grupare pro-sovietica si pro-rusa.
6. Presa din Romania a scris adeseori cam dispretuitor despre basarabeni, mai ales dupa euforia intrarii Romaniei in Uniunea Europeana la 1 ianuarie a.c. Analize lucide si empatice care au facut distinctia intre puterea de la Chisinau si oamenii simpli, disperati sa obtina vize pentru Romania sau care doresc obtinerea cetateniei romane au fost mai putine. Dar subiecte negative legate de Basarabia nu vor inceta sa apara, unii directori de ziare dorind sa arate opiniei publice din Romania, disperate de dificultatile integrarii europene, ca altii o duc si mai greu... Adica, fiti fericiti romani, pentru ca altii – de-ai vostri, de peste Prut – va invidiaza!
9. La aceasta intrebare, daca exista intr-adevar un retard cultural intre Basarabia si Romania, este foarte dificil de raspuns in mod transant. Depinde la ce ne referim cand vorbim de retard. Daca vorbim de retard in sensul constientizarii identitatii nationale romanesti si al cunoasterii limbii romane literare, sigur ca acest lucru este adevarat si se vede cu ochiul liber. Dar asta ar insemna sa luam drept reper ceea ce s-a intamplat in Romania, sa acceptam ca Romania este un model de constructie nationala moderna, demn de urmat, ceea ce unii pot sa nu accepte, inclusiv o parte a elitei din Romania. Felul in care a evoluat constructia identitatii romanesti in perioada ceausista este cel mai bun argument in acest sens. Or, decalajul pe care il are Basarabia de recuperat in privinta constructiei unei identitati nationale romanesti poate fi acoperit, cel putin teoretic, fara a mosteni „virusul“ exclusivismului national exacerbat de ceausism. Pana la urma, de ce sa nu admitem ca sunt mai multe feluri de a fi si de a simti romanitatea? De ce sa perpetuam o identitate nationala cristalizata intr-o epoca totalitara – deci si identitatea e de factura totalitara, o epoca, iata, condamnata oficial de presedintele Basescu – dar sa nu condamnam si felul in care a fost modelata identitatea romaneasca in epoca respectiva?
Pe de alta parte, daca basarabenii cedeaza fata de romanii din Romania la capitolul constientizarea identitatii nationale moderne (si a cunoasterii limbii romane literare), asa cum este ea inteleasa ca tip-ideal weberian, trebuie sa admitem ca ar putea excela mai bine in alte privinte. De exemplu, cunoasterea limbii ruse, care este apreciata din perspectiva paradigmei nationale drept un handicap (a oricarei alte limbi, fapt demonizat inca de revolutionarii francezi), poate fi interpretat si ca un atu pe care il au basarabenii fata de cei din Romania, acum in epoca globalizarii, a multiculturalismului si a identitatilor multiple. Or, rusificarea a avut o dimensiune negativa greu de contestat, dar si una pozitiva, de acces direct (deci fara traducere, care vine de la traduttore = a trada sensul original, ne aminteste Ortega y Gasset) la o literatura si cultura recunoscute in toata lumea ca dintre cele mai originale si mai profunde.
Faptul in sine ca basarabenii au invatat rusa nu poate fi condamnat, ar fi pur si simplu absurd. Problema cea mai grava si care merita condamnata este cea care a dus la cunoasterea sumara si superficiala a limbii ruse si la cunoasterea la fel de sumara si limitata a limbii romane de unii si aceiasi indivizi; e vorba de cei care au incremenit in acest proiect de constructie a omului sovietic, care nu pot deveni astazi nici rusi, nici romani. Mentalitatea si actiunile presedintelui Voronin pot fi intelese mai bine anume din aceasta perspectiva. Daca as considera cuvantul taran unul de ocara, as spune – problema e de a ramane, de a fi condamnat de a fi „taran pentru totdeauna“, de nationalitate crestina, cum ar spune Ion Druta (care constituie un caz aparte de evolutie identitara a unui basarabean de frunte sub regimul sovietic, dar nu avem spatiu sa ne ocupam aici de asta).
Prin urmare, Basarabia poate oferi o punte de acces la o mare cultura, care este cultura rusa, prin vehicolul principal prin care se transmite o cultura si o viziune asupra lumii – limba rusa, in cazul de fata. Unii au si incercat deja sa faca acest lucru. As mentiona aici un caz recent al romanului lui Vasile Ernu, care, dupa cum a subliniat si autorul, nu este nicidecum o apologie a regimului sovietic (cu atat mai mult a rusilor ca natiune dominanta a ex-URSS-ului), ci o reconstructie literara a unor realitati care fascineaza, mai ales post factum, gratie efectelor distorsionate ale memoriei, a lipsei a ceea ce nu poate fi trait niciodata la fel.
Or daca la nivel popular se va mentine multa vreme in inconstientul romanesc ideea ca rusii au adus comunismul in Romania (inclusiv in Basarabia), elitele trebuie sa aminteasca totusi ca printre popoarele care au fost victimele comunismului, insusi rusii ocupa un loc de frunte. Daca politicul dezbina, de regula, cultura trebuie sa-si indeplineasca rolul sau de antidot.
12. In sensul repetarii unui scenariu asemanator celui din 1918, tema Unirii dintre Basarabia si Romania nu mai constituie un subiect de actualitate decat in cercuri foarte reduse, mai ales in cadrul unor comemorari. Deci Unirea din 1918 ramane constant in constiinta basarabenilor, dar mai degraba cu titlu de „lieu de mémoire“. Unirea insa nu se poate repeta, fie si din considerentul ca Basarabia istorica in integralitatea ei ca si spatiu, ca si continut etnodemografic, nu mai exista. Ceea ce exista este o Moldova post-sovietica, o constructie geopolitica ce transcende spatiul pruto-nistrean si, totodata, nu-l include pe acesta din urma decat partial.
In conditiile actuale, Unirea R. Moldova cu Romania ar putea avea loc mai degraba dupa admiterea in Uniunea Europeana decat inaintea acesteia. Un alt scenariu posibil ar fi Unirea de facto prin pasaportizarea populatiei basarabene cu acte de identitate romanesti. Nici acest fapt nu ar fi nimic altceva decat reabilitarea unui drept pierdut de basarabeni, in contra vointei lor, la 1940, nu o actiune „caritabila“ a statului roman. Dar pentru aceasta nu e nevoie doar de acceptul politic al Bruxelles-ului, dar si de neamestecul ne-cultural al Moscovei.
13. „Provincie-planeta“; „confuzia limbilor“; „melting-pot“; „teritoriu in litigiu“, „romanitate in exil“.