„Clipele de fosfor“ ale lui Dumitru Chioaru
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura literara »
Autor: Ion Pop
Printre poetii echinoxisti de la sfarsitul deceniului sapte, care au debutat editorial la inceputul anilor ’80, Dumitru Chioaru a fost o prezenta mai degraba discreta. Raspunzand cunoscutei anchete „Dreptul la timp“, din decembrie 1979, la care erau prezenti, intre altii, Mircea Catarescu, Magda Carneci, Marta Petreu sau Emil Hurezeanu, el se arata reticent fata de ideea de „generatie“ si parea a fi adeptul, mai degraba, al unei anumite continuitati intre diversele varste lirice.
Nici poezia sa nu s-a afisat pe marile baricade ale momentului: prima sa carte, „Seara adolescentina“, din 1982, e a unui poet cu voce mai curand soptita si timida de visator si contemplativ, deloc polemica. Culegerea – antologie de autor – pe care o publica acum la Editura Limes („Clipe fosforescente“, cu o prefata de Al. Cistelecan), confirma in primul rand aceasta initiala nota sentimentala, de reverie calma, inscrisa in corelative obiective prin care se aproximeaza o ambianta familiara, cum se intampla in poezia inaugurala ce da titlul volumului de debut: „seara plina de asteptarea cinei“, „febra ultimelor stiri de pe glob“, dar mai ales tresarirea la „vocea mamei ca-n vis“, aburii in care se invaluie siluetele de interior, clatinarea in lumina televizorului, convergand spre un expresiv final definitoriu: „Inima stravezie falfaie-n camera, / visele ard descompunandu-te“. Tot ce e notabil in aceasta carte tine tocmai de aceasta imprimare a starii sufletesti intr-un numar de obiecte si gesturi cotidiene, fara recurs insemnat la metafora propriu-zisa. Al. Cistelecan, prefatatorul-caligraf al impresiei de lectura, vorbeste despre „gramatica diafanului si a inefabilului“, de „sintaxa aurei“, de „efigia vibratila a starii“ si, nu in ultimul rand, de „tandretea intelectualizata“ a unui poet din suita celor „timorati de viata si extaziati de biblioteca“. Sunt, efectiv, trasaturile acestui lirism discret, remarcat de toata lumea, fiindca oarecum egal cu sine, cu doar mici tulburari de circulatie sangvina, cum li se pot intampla si unor... hipotensivi. Dinspre ambianta, obiectele, prezentele umane, fragmentele de peisaj patrund reverberant in poem: „O raza arde-n cafea unduind cu amintirea / Parul ei lung isi scutura aurul / aceeasi femeie iesind acum / din alunecarea creionului pe hartie“, „Trupul meu cu sufletul copacului de afara / se amesteca arzand“; „citeste si toamna ingalbeneste odata cu ceaiul / peste fata de masa“; „o frunte se lasa peste pagini albe. Cenusa / imi lumineaza chipul deodata“... Dumitru Chioaru ramane mereu foarte sensibil la acest moment si act al translatiei dinspre real catre scriptural, manifestand o incredere totala in valoarea cumva salvator-transfiguratoare a scrisului. Este „clipa fosforescenta“ a timpului sau interior.
Se vede acest lucru si in ciclul intitulat semnificativ „Biblioteca genetica“, unde ceva din programul „autenticist“ al generatiei sale lasa cateva urme evidente. Eul liric exulta atunci cand simte trecand in text „ziua genezei“, – „dar deodata – / poemul e o copie la indigo / dupa ziua creatiei“, „cuvantul trup imprima / si trupul cuvant“, – si tot la un moment primordial trimite un alt poem, in care se face, intr-un fel de stare euforica, elogiul transparentei: „Imi acopeream fata cu mainile – erau transparente / imi acopeream ochii cu pleoapele – erau transparente / pielea se facea transparenta“, tot asa cum „poemul acoperit de cuvinte si care-i transparent / nascut din primul cuvant / transparent transparent“ („Dintr-o indepartata lumina“). Poezia, actul scrisului, apar mereu ca bune conservatoare de fragezimi primare. „De amintirea sevei / lemnul strapuns / palpaie inca in pagina – // o bucata de epiderma / oprita sa-mbatraneasca tatuata cu versuri de dragoste“. Cateva texte cultiva laitmotivul bibliotecii asociate cu nazuinta de improspatare senzoriala a trairii livresti: intr-un „amurg in biblioteca“, cu „pereti de iarna maculata de carti“, se invata „cum se poate trai intr-un poem / cum se poate muri si invia intr-un poem“, iar la paginile imediat urmatoare se poate citi aceasta invocatie semnificativa: „Doamne al cuvintelor ostenite / (de poezie?) / primeste-ne intr-o biblioteca inverzind“; apoi: „ma luminez de verde / si intru infrunzind in poem“... Un foarte caracteristic text se intituleaza „Mater Enciclopedia“. Aici, paradisul borgesian al bibliotecii reapare („eu am calatorit spre tarmul / unui paradis de carti“), nu insa fara un anume sentiment, tipic pentru „livresti“, al frustrarii de realul abandonat in favoarea „serei“ sarbede, dar si ambiguu, de vreme ce cititul e simtit ca facand parte din fiinta poetului – „Fosnet de pagini memoria mea. / Inainte de somn sufletul stinge / luminile trupului – / visul: un cititor aprinde lampa“... Iertarea ceruta aici Enciclopediei nu exprima, de aceea, chiar o cainta, ci e mai degraba un fel de scuza de a nu te putea situa altfel decat la limita dintre trait si citit.
Poetul greseste doar atunci cand iese din acest registru al convietuirii acceptabile dintre scris si o anume ambianta articulata din obiecte familiare, pentru a se deda unor metaforizari – totusi! – cam pretentioase in solemnitatea lor, ale unor stari de spirit, ca in poezia emfatic intitulata „La vremea sacrificiului cosmic“, unde declara a-si fi retrait toamna / dintr-o viata de sol al luminii“, nu evita „dantela de argint“ a ultimei brume, vorbeste despre „fotonii ucisi la vremea sacrificului cosmic“, ca sa incheie cu vibratia de orga sub frunze „purpurii ca un vitraliu din / sangele incremenit al zeului jertfit sie insusi“. Poetizati, poetizati...
Mai discursive si pretentioase ca tinuta reflexiva – dar cu parcele terne – sunt textele din „Secolul sfarseste intr-o duminica“ (1991), unde tot tematica scrisului da roadele cele mai pline. A face poezie compenseaza – zice poetul – deficitul de realitate („Singuratate, miros de cerneala – / poezie / cand cuvintele sunt mai reale / decat lucrurile“), iar efortul de negociere a adevarului cuprins in verb, in vremile de cenzura la care se face trimitere prin aluzia la abjurarea lui Galilei, din poemul „Boema sacra“, dedicat „Echinox-ului de altadata“, e evocat ca demers al recuperarii a ceea ce mai ramane luminos in „noaptea din zi“: „Sa uiti adevarul – o lectie / de retorica inutila / acelasi cu galileo galilei renuntand la moarte / sa-ti amintesti si iarasi sa uiti / / cuvintele nu-s decat un apendice / mereu pe masa de operatie – / un schimb de impresii cu prezentul datornic / ca un betiv facandu-si morala in oglinda / zorilor inghesuiti la geam / sa li te arati gol cuprinzandu-le rugul / cu dragoste: / lumina din lumina / in noaptea din zi“. Latura programatica nu lipseste din aceste cateva texte mai intinse, rapsodice, insufletite – peste unele diluari – de un discret elan afectiv atunci cand recheama in memorie „sintaxa unui vers de geniu“ ca metafora textuala a varstei boeme, la care cantecul putea fi vazut „in varful degetelor“ si bacovianul „plans cu fruntile pe masa“ acompania din memoria culturala noua sensibilitate, cu „demonstratii impotriva singuratatii / impotriva noptii din zi“. Inscenari mai complicate, dar si cam conventionale, ale unui spectacol al secolului dictatorial, cu intertext biblic si nu numai („domneste un rac pe tron in babilon“, „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“, „acela esti tu“, „lumineaza-si fata“, „beti dintru acesta toti“, „la apa vavilonului sezum si plansem“), nu uita, in „Legea talionului“, ranile provocate sensibilitatii poetice: „Pe toata intinderea transeelor de intuneric / ale veacului / schioapata o licorna / abia vizibila cu binoclul“... Expresive vecinatati de notatie senzoriala si date livresti, amintind cumva de tonul unor versuri din „Lectia de anatomie“ a lui Emil Hurezeanu, ofera poemul „Secolul sfarseste intr-o duminica“, unde bucuria de a se instala in poem reapare proaspata: „Somnul florilor de magnolia / atat de fastuos: / o explozie oprita-ntr-un cristal / poate risipi tristetea unui vers decadent? / iarasi se surpa tunelul spre minotaur / sosesc aceleasi scrisori / aceeasi toamna / cuvintele fac larma in masina de scris / ca niste copii intr-o cada / vor putea reintoarce / paradisul uneri duminici pe iarba / intotdeauna verde in poem?“ Scribul din secventa finala aduce si aici sugestia salvarii prin viziune poetica: „a vedea cu ani inainte: / o duminica alba (asemenea unei coli de papirus) / incheie acest secol / cu cap luminos de licorna“...
„Noaptea din zi“ (1994) nu putea fi – cum se anticipa in versurile ceva mai vechi – decat metafora oximoronica a macularii luminoaselor stari de spirit dominante pana acum. Poemele de sub acest tilu schimba aproape radical registrul liric, deplasand spre sumbru confesiunea, intr-un cadru grav alterat si el: „dar ce poti face in noaptea din zi? [...] dar toate zidurile au prins mucegai / toate afisele toate reclamele / au prins mucegai / toate masinile au ruginit“ etc. – int-o schimbare de semn cam mecanica. E o culoare ce nu-l prea prinde pe Dumitru Chioaru, care, nefiind in elementul sau, ingaduie clisee abstract-poetizante ori schematizari si supralicitari „melodramatice“ ale atitudinii: „la picioare capul meu se balacea prada ispitelor / si prada parerilor de rau / ca viermii intr-o rana / ca un cor de maicute leproase / pe o insula indepartata in deriva“... In criza de ipostaze ale eului propriu, imprumuta ecouri de la „scolarul Durerii“ Emil Botta („Sunt un profesionist al suferintei“), din Rilke („sunt mai singur decat tine, Doamne“), ori din sfaturile stanesciene ale Daimonului: „Schimba-ti viata! mi-a spus ingerul / schimba-te-n haine albe subtiri“ etc. Revenind la tema lui, adica la cea a relatiei cu Biblioteca, poetul recupereaza ceva din vitalitatea expresiei, chiar in acest registru posomorat, urmand unui soi de dialectica interna a viziunii: acum se situeaza „in fata acestui zid mut de carti“, pozand „cu capul intre maini arzand“ si declarand ca „memoria (sa) e o bucata mucegaita de carne / din care se hranesc flamande cuvintele“, invoca pactul gratuit cu „Poesia“, prada singuratatii, dupa ce, mai devreme, vazuse – in oglinda – cum se rastoarna peste el acelasi perete de carti, „ca un trup taiat in bucati“.Un pigment (auto)ironic n-ar fi stricat aici, dar discursul isi pastreaza, totusi, o anume prospetime, cu aerul sau de naivitate adolescentina, ca in mai vechea „Seara“...
Ciclul de „vedute“ sibiene, „Orasul-vitraliu“, e inca un argument in sustinerea ideii ca poezia lui Dumitru Chioaru se simte mai in largul ei in zona notatiei de decoruri sugestive pentru stari de spirit mai curand senin-elegiace, intr-un timp in care „ceasul bate lung si melancolic“. Reprezentativa pentru aceasta suita descriptiv-lirica e, de pilda, „Piata Aurarilor“, cu o tipica secventa finala, de discrete irizari ale sentimentului inscris in „obiect“: „privirea mi se roteste oarba / pe zidurile in daramare / o copila cu carlionti de aur / si cununa de mireasa / coboara scara Fingerling plutind / isi impastie rochiile peste pietre / si joaca sotron / mana mi se ineleaza-n preajma ei / brusc o strivesc sub pleoape / si piere intr-un ras zglobiu / ca si cum ar ploua cu monezi de aur/ deasupra acoperisurilor“.
Din cele mai recente versuri, alese din „Viata si opiniile profesorului Mouse“ (2003), recuzita degradarii tinutei poetice nu lipseste – Orfeu trece, ca altadata ingerii lui Blaga prin baruri, „cu lira dezacordata... pe sub boltile de piatra crapate“, lumea e un orfelinat al cerului“ cu un „General Cronos“ in uniforma noua, manuscrisele mirosite de un caine vagabond sunt „carne de inger din zapada artificiala“, iar o invocatie suna – cumva baconskyan – „doamne al fiintei computterizatte“. Insa structura de rezistenta e data si aici de coabitarea naturalului cu culturalul, in acea „poezie de notatie“ ce prinde senzatia pe fundal de texte scrise: „dintr-un nor sta sa cada ploaia / intunecos isi misca urechile verzi / castanul din spate / intr-un vartej de praf se ridica o hartie / imi scapa printre degete / se lipeste cu scrisul pe geam“ („Drum fara acces“). La intrebarea, derivat cartezian, fundamentala pentru poet, daca „Existenta este oare pentru a fi scrisa? / scriu deci exist“, se raspunde, in fond, cu o emotie si bucurie abia disimulate, in ciuda micilor invective aruncate vremurilor neprielnice. Spre deosebire de alti confrati, si nu sunt putini, Dumitru Chioaru vede scrisul ca eliberare de masti, avansare catre o „a doua natura“. In „padurea tehnica“, el atinge cote jubilatorii cand evoca „mirosul intepator de cerneala / (care) iti cutremura toata fiinta / amestecand-o intr-o lucrare dumnezeiasca / cu zumzet de cuvinte navalind / la gura de stup a poemului“. Iar cand isi rezuma, cumva, poetica, prin raportare la ora „postmoderna“ a scrisului si cu evidente urme discursive de prin confrati (in cele doua poeme cu titlul „Poesia“ din „Addenda“ volumului), se arata a fi consecvent cu sine in credinta – dincolo de deceptii – in scris. De unde si (auto)indemnul de a „incerca inca o data“. Ca in urma cu aproape trei decenii, poetul opteaza pentru o pozitie e echilibru, delimitandu-se de prea multii „poeti galagiosi“. Ramane doar sa fie ceva mai atent la firul sau rosu, nu prea aprins, ce nu trebuie incalcit in zone retoric neconvenabile sensibilitatii sale inapte de furii si apostrofe expresioniste, exprimata cu mai bune rezultate in registrul notatiei concretelor din preajma, invaluite in reveria senin-melancolica.