Cu sublerul
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura literara »
Autor: Nicolae Barna
Acum cativa ani, in introducerea unei cronici la „De ce iubim femeile“, Tania Radu opina, destul de vehement, ca nu e cazul sa se umble cu sublerul in evaluarea cartilor mai putin stralucite ale unor autori care vor fi dat anterior capodopere. Criticii mereu nemultumiti si pretentiosi, doritori de mai bine si inca si mai bine, erau aspru mustruluiti, intr-o pledoarie inflamata (desi livrata sub aparentele satirizarii „la rece“, distant-zeflemitoare: era deplans faptul ca la noi, pasamite, scriitorului „i se cere, cu fiecare carte, tot mai mult, tot mai bine, mereu altceva. Dupa o carte mare trebuie sa urmeze o carte si mai mare. Dupa o carte care a consacrat, una in aceeasi gama se cheama autopastisa, inca una se taxeaza drept rescriere la infinit. Cand schimba genul, nu se rezolva nimic: blestemul asteptarilor insatiabile se ia de la capat.“ etc., etc.) in favoarea abandonarii acestei presupuse obisnuinte, decretata inoportuna. „Pana azi, scriitorul cu cota e asteptat la punctul de sosire cu cronometrul si cu sublerul in mana“, afirma autoarea cronicii, si dadea de inteles ca n-ar fi deloc bine ca se intampla asa.
Bun, am inteles eu atunci ca indezirabila deprindere era blamata in cadrul strategiei de elogiere a cartii vizate de cronica, procedare desigur legitima. Am inregistrat involuntar si relativa subrezime a instrumentelor la care se recurgea pentru discreditarea si ridiculizarea naravului „asteptarilor insatiabile“ referitoare la orice noi productii ale unor scriitori „cu cota“ (acesta era postulat a fi ceva pur local, romanesc, deci dubios si cu totul bizar fata cu normalitatea observabila pe plan international, si compromis prin plasarea originii lui in „heirupismul anilor cincizeci“, sustineri deopotriva discutabile, fiindca pornirea criticilor de a-i astepta, la cotitura ori la punctul de sosire, „cu cronometrul si cu sublerul“ pe „scriitorii cu cota“ – bineinteles ca pe aceia, fireste, pai cum ?, in primul rand pe ei, ceilalti interesand mai putin !… – e observabila in diferite epoci si in diferite literaturi, iar renumitul distih „dans ce sac ridicule ou Scapin s’enveloppe / Je ne reconnais plus l’auteur du «Misanthrope »“ nu e de „la noi“, si nici nu are ceva de-a face cu „heirupismul anilor cincizeci“).
Acea tentativa a Taniei Radu de a obtine, printr-o abila pledoarie, un fel de legiferare consensuala a unei imunitati perpetue pentru autorii care-si vor fi demonstrat cel putin o data excelenta ma cam enerva, recunosc. Dar recunosc totodata ca, pe de alta parte, ma punea oarecum pe ganduri, ma facea sa ma simt – mai ales fiindca era vorba tocmai de Mircea Cartarescu ! – cumva cu musca pe caciula, vag culpabilizat.
De ce ? Ei, fiindca ma intrebam daca nu cumva, din nesabuinta, am denigrat „valorile neamului“. Povestea e mai veche. Adica se intinde pe, iata, ceva mai bine de un deceniu. Indata dupa citirea romanului „ORBITOR. Aripa stanga“ (Bucuresti, 1996), am elogiat cu mare bucurie si fara rezerve o carte in care descopeream, cu entuziasm, unul din piscurile prozei romanesti din toate timpurile. Asa am crezut atunci, si tot asa continui, iata, sa cred si sa sustin si acum, si asta nu din vreo jena de a-mi rectifica o judecata superlativa – puteam foarte bine sa „ma revizuiesc“, daca as fi avut temeiurile –, ci din convingere. De atunci incoace, in toate raspunsurile pe care le-am dat la diferite anchete publicistice, in toate listele pe care le-am furnizat pentru diverse „top“-uri literare, in toate celelalte ocazii propice (dezbateri, articole de bilant ori panoramare, eseuri critice pe diverse alte teme), am indicat explicit ori am subinteles ca primul volum al trilogiei „ORBITOR“ este si ramane asa-zicand cea mai buna carte romaneasca de proza de dupa 1990. Una dintre „valorile neamului“, adica (fara nici un fel de ironie, la modul cel mai serios !).
Cand, in 2002, a aparut volumul al doilea – „Corpul“ –, am dat fuga de l-am citit cu infrigurare, dar si, fara indoiala, vrand-nevrand, inarmat cu sublerul pe care excelenta primului volum il reclama cu necesitate (ce sa-i faci, slujba-i slujba…). Lectura a fost – dat fiind orizontul de asteptare „bestial“ instituit de primul volum – relativ frustranta. Comentariul pe care l-am publicat – si care ar putea fi probabil caracterizat drept „mai degraba elogios, insa in ultima analiza extrem de rezervat“, cu precizarea ca respectivele rezerve subinteleg mentinerea discutiei la nivelul unui palier valoric foarte inalt, adica sunt determinate efectiv… „cu sublerul“ – a fost redactat cu scrupulul maximei adecvari. Nu din „heirupism“, ci din responsabilitate.
Citind insa, dupa alti cativa ani, acea mai sus amintita argumentare – la urma urmei specioasa in alcatuire si cel putin bizara ca scopuri –, m-a batut gandul ca, totusi, poate, voi fi pacatuit din exces de scrupulozitate, ca voi fi reglat prost sublerul si ca, din teama de a sucomba unei clemente nerecomandabile, am ponegrit una din valorile neamului. Mi-am revazut textul si n-am gasit ca ar fi inadecvat ori condamnabil rautacios, chiar daca opinam acolo, recurgand la un cunoscut citat barbian, cum ca „focul stins, hornul nins“.
Tinand seama de faptul ca era vorba de o trilogie, de fapt de o opera in trei volume, anuntata de la inceput ca atare, formulam, in 2002, observatia, la indemana oricui, ca (scuze pentru auto-citare !) „si alte dipticuri ori trilogii prozastice ale literaturii romane au prezentat oscilatii de“ tonus „de la un volum la altul, si doar posibilitatea, in cele din urma, de a parcurge ciclul intreg a asigurat receptarea adecvata a fiecaruia din tomurile succesive“, avansand conjecturari prudente: „ Asa ca nu e exclus – nici sigur nu e, de acord, dar nici exclus – ca «ORBITOR 3, Aripa dreapta», sa incununeze fericit intregul ciclu si sa-l aseze la cota lui „definitiva“, pe care o dorim – daca n-o putem certifica anticipat – excelenta. Si poate ca atunci «Corpul» ne va parea mai bun decat ne-a putut parea azi azi, «adica in 2002, evident!»“.
Au mai trecut cativa ani, de-a lungul carora asteptarea incheierii trilogiei romanesti cartaresciene era, pentru mine, marcata de un ciudat amestec de bucurie, speranta si teama. Speram foarte mult. Ma temeam in acelasi timp ca s-ar putea sa nu fie chiar atat de mult, si ma simteam cumva jenat, in forul meu interior, fiindca aveam acea temere.
Iata ca a venit si volumul al treilea, iar mica „drama“ a asteptarii cu sentimente contradictorii s-a incheiat oarecum in coada de peste. Fara catastrofa, fara temei de jubilatie. Se putea (mult) mai rau, si se putea si mai bine (dar oare se putea? nu cumva suntem cititori-“nimfomani“, cum sugera, in textul amintit, dna Tania Radu?).
Avem acum – „avem“, vreau sa zic, noi, cititorii de limba romana, „consumatorii“ si admiratorii literaturii nationale –, prin „ORBITOR“ (trei volume, 1996, 2002, 2007) o carte desigur foarte buna, al carui prim volum ramane o opera exceptionala (si care le „trage in sus“, valoric, si pe celelalte doua).
Volumul al treilea imi pare – asa, ca „rezonanta“ generala, si ca „plafon“ expresiv, compozitional si valoric – mai asemanator cu al doilea decat cu primul, desi e parca mai „articulat“ si cuprinde, in mai mare masura, pagini si secvente memorabile. Oricum, asemanarea dintre „Corpul“ si „Aripa dreapta“ e atat de marcata, incat imi dau seama ca, daca as intreprinde sa redactez o cronica analitica a recentei aparitii, m-as vedea silit sa reiau aproape identic observatiile si comentariile prilejuite de precedentul volum. Eventual rescrise cu variante sinonimice. In fond ar fi un demers (glumesc putin !) similar cu cel al insusi prozatorului vizat, care si-a tot re-scris Cartea-Lume.
Totusi, nu voi rescrie, nici nu voi cita in extenso (cum as fi tentat s-o fac) mai vechile mele asertiuni privind „Corpul“ si care i se potrivesc perfect si „Aripii drepte“. Incerc sa-i surprind cateva trasaturi specifice, particularizante (pe fondul patrimoniului si arsenalului tematic si stilistic bineinteles comun manifestat de toate cele trei volume ale ciclului „ORBITOR“). Se poate, astfel, observa, cred, odata cu trecerea vremii, o oarecare modificare a „emisiei“ prozatorului. S-ar putea spune ca a mai pierdut cate ceva din „naivitatea“ (autenticitatea, impetuozitatea si spontaneitatea) si forta initiala, in favoarea accentuarii unei sapiente teoretice incorporate, a unui anumit gen de eficienta si a maiestriei „tehnice“, tot mai stralucitoare. Nu putem sti daca, cum si in ce masura autorul va fi fost „influentat“ de succesul, de ecoul si notorietatea primului volum – uriase, in conditiile de la noi, si absolut meritate si explicabile –, de constituirea si functionarea, de-a lungul unui deceniu, in randul publicului, a ciclului „ORBITOR“ ca adevarat „mit urban“, cum bine spunea cineva. Putem insa, presupune, parcurgand „Aripa dreapta“, ca a avut loc un fenomen de feed back care sa fi actionat la nivelul instantei auctoriale (un feed back asemanator cu acela notificat de Cervantes, la modul ludic, la inceputul partii a doua a romanului lui Don Quijote, dar asemanator numai intr-o oarecare masura, fiindca acolo personajul era cel ce afla despre ecourile ispravilor sale, in vreme ce aici insusi autorul este cel care va fi aflat de ecoul „ispravii“ sale textuale, respectiv al primelor volume ale romanului…). Prozatorul pare sa fi luat seama la receptare si sa se fi adaptat la ea, sa fi „constientizat“ sistematic si exhaustiv intreg inventarul arhetipal si imagistic depistat de exegeza, bogata, aplicata primelor volume si sa fi tinut, parca, sa-l ilustreze din nou, constiincios si fara scapari, bifand punct cu punct, ca sa se conformeze riguros brand-ului si „regulamentului de interpretare“ stabilit de ansamblul comentariilor critice si care formateaza asteptarile receptarii la nivelul publicului.
Impresia care se incheaga incet-incet la lectura este a constatarii unei profesionalizari parca mai accentuate decat mai deunazi, un gen de „profesionalizare“ care merge in sensul desavarsirii mestesugului si al diminuarii combustiei de elaboratie a textului. Si, daca in primul volum multe pagini pareau rostite (adica scrise, evident !) in regim de transa oraculara, aici postura auctoriala „concreta“ pare a fi cea a confectionerului maiestru, care si-a insusit – parca dintr-o sursa straina, prin documentare, mai degraba decat prin „inspiratie“ sau prin scrutarea propriului imaginar – inventarul tematic si imagistic si instrumentarul stilistic propriu ciclului „ORBITOR“, lista obsesiilor cartaresciene si a procedarilor scripturale consacrate, si le pune in lucrare cu aplicatie, metodic, pentru implinirea unui proiect incredintat spre realizare: scrierea volumului al III-lea al ciclului amintit.
Mai brutal spus, textul pare pe ample portiuni scris de un imitator al lui Mircea Cartarescu, si poate ca de unul nu dintre cei mai iscusiti (situatia te poate duce cu gandul la o anecdota care circula candva, poate ca inventata, cine stie?, poate ca reala: cica undeva, in Occident, s-ar fi organizat un mare concurs de imitatori ai unui mare star de rock, sau poate ai unei formatii din elita mondiala absoluta a genului, nu mai tin minte prea bine, poate ca Elvis Presley, poate ca The Rolling Stones, cam pe-acolo, asa, ei!, si se mai zicea ca la concurs ar fi participat, incognito, in rand cu imitatorii adevarati, insasi vedeta – sau formatia – „originala“, si ca ar fi iesit pe locul cinci sau pe locul opt, in clasamentul final…). Imitandu-se asa, de zor, pe sine, scriitorul se pomeneste in bizara postura de „coleg“ – fara voie – al lui Ion Manolescu, care l-a „imitat“, masiv si ostentativ, in „Derapaj“, ca sa deconstruiasca polemic cartarescianismul, printr-o pastisare malitioasa executata cu mare brio. Cu mare brio si cu mult umor, in vreme ce autopastisa (horribile dictu!, iata ca n-am putut evita recursul la unul din cliseele maximalistilor, stigmatizate de Tania Radu…) cartaresciana nu e pigmentata cu umor, ci bantuita de o oarecare solemnitate nesolemna, de o detasare cordiala si linistita, fara asperitati ori accese de malitie autoreflexiva, de o nonsalanta amena, a certitudinii lucrului bine facut.
Acum, ce sa spunem? Imi dau seama foarte bine ca retragerea lui Mircea Cartarescu din postura de geniu inspirat in cea de mestesugar desavarsit, cu emisie uneori agasant repetitiva si voit frustranta (in raport cu asteptarile „fierbinti“, de moda veche, neomoderniste), poate sa fie – si foarte probabil ca asa si este – o manevra deliberata, de ajustare a propriei practici literare la convingerile teoretice si de „ideologie“ literara ale scriitorului si, totodata, o procedare „pedagogica“, un act de educare a publicului intru degustarea esteticii prozastice postmoderniste. Fiindca se stie ca falanga militanta a postmodernismului nostru – careia, orice s-ar spune, dl Cartarescu ii este afiliat, inclusiv sau, mai bine zis, in primul rand ca teoretician – respinge in chip principial adeziunea la „valorile tari“, repudiaza figura „Marelui Scriitor“ demiurgic etc., si, totodata, pe planul practicilor semnificante, prescrie preeminenta „jocurilor de limbaj“, solipsismul si narcisismul auctorial, destructurarea deliberata si mereu „surprinzatoare“ a formei, cultivarea incertitudinii si a abstrusului etc., optiuni si comandamente fata de care (mai) noua emisie „orbitoresca“ pare sa marcheze o mai asidua conformare.
Repetitivitatea cumva mecanica si aparent anosta pare sa fie produsa cu schepsis, din intentionalitate artistica, vizand obtinerea unei structurari fractalice (compozitia fractala fiind, mai nou, unul dintre conceptele „tari“ ale corifeilor cultivarii valorilor „slabe“). Astfel, prin fata cititorului se perinda un numar de topoi, care tot defileaza, vin si revin (cam ca figurantii din „Aida“, pe scena Operei…), pana la satietate, fara cine stie ce relationari, interactiuni revelatoare ori transfigurari inedite, ocurentele lor succesive avand aerul unor „bifari“, pentru recunoastere. Se poate aproape spune ca poti sa iei, la intamplare, orice fragment de 20-30 de pagini si poti fi sigur ca (re)gasesti paianjenul terifiant, crisalida (sau, ma rog, pupa, nimfa) fluturelui, cupola gigantica, cladirea de caramida aparenta a morii „Dambovita“, „bara de carne“ sau „teava de carne“ (penisul erect), labiile, fereastra enorma din Sos. Stefan cel Mare nr.15 prin care se vede panorama mirifica a Capitalei, mascaroanele, gorgonele, atlantii si ouale de piatra ce impodobesc vechile cladiri in ruina (cu referire iconografica la Monsu Desiderio), mostre de terminologie de specialitate din domeniile entomologiei, anatomiei, fiziologiei, figura tatalui lui „Mircisor“ cu ciorapul de nailon tras pe cap pentru disciplinarea frezei, manuscrisul-lume al cartii (pretins ilizibila, prin antifraza) pe care tocmai o citesti, prezentificat in materialitatea lui de vraf enorm de file, de morman de celuloza si de pasta de pix, eventual vulnerat de umezeala, mucegaiuri, ganganii, apoi cateva referiri la texte biblice, la Shahasrara etc., etc. Ti se pare la un moment dat ca naratorul si-ar fi asumat postura unui scamator din vreuna din baracile Targului Mosilor de altadata, care, pasind pe estrada cu certitudinea ca multimea adunata ca sa-i urmareasca prestatia cunoaste pe de rost care sunt simbolurile recurente, temele si motivele, piesele inventarului imagistic, obsesiile, diferitele refrene sau laitmotive proprii textului romanelor ciclului „ORBITOR“, le scoate pe rand din jobenul fermecat, in loc de baticuri, iepuri sau porumbei, spre bucuria asistentei, care gusta placerea identificarii si recunoasterii repetate : „Uite-l si pe-asta ! Si pe asta ! Uite-l inca o data ! Ce, credeati ca pe astalalt nu vi-l arat azi? Uite-l si pe el !“ etc. Bun, lasand gluma la o parte, putem intelege ca repetitivitatea e deliberata si sustinuta teoretic (in chiar textul cartii, catre sfarsit, un pasaj despre fresca de pe probabil cea mai maiestuoasa dintre recurentele cupole enorme evocate de-a lungul romanului poate fi citit si ca o confesiune nici macar indirecta despre propria „arta poetica“ a romancierului: „…se mai puteau zari, la o inaltime ce-ti taia rasuflarea, picturile alegorice care impodobeau cupola si care reluau, obsesiv, intortocheat, fractalic si fantast, toate imaginile si toate personajele din aceasta carte ilizibila, aceasta carte…“), dar parca efectul de fractal nu mi se pare cine stie cat de concludent (mai convingator parandu-mi, de pilda, cel observabil intr-o carte scrisa in 1971-1972, cand nici nu se auzise de „moda“ fractalilor, recent reeditata, „Zadarnica e arta fugii“, a lui Dumitru Tepeneag).
Dar imi dau seama ca in insemnarile pe care le-am asternut mai sus despre „Aripa dreapta“ cam abunda rezervele, nedumeririle, regretele si car(co)tirile, intr-o proportie care ar putea lasa sa se creada ca am gasit ca romanul e catastrofal, un fiasco, ceva neinteresant ori – la propriu, fara antifraza din cunoscuta litanie auctoriala – de necitit, intr-un cuvant – un esec. Ei, de fapt nu e chiar asa. E un esec, intr-adevar, dar unul relativ, diagnosticabil ca atare doar in context: esecul relativ al unui foarte important si foarte talentat scriitor. Iar observatiile pe care le-am avansat – si care mi se par, toate, perfect intemeiate – au fost enuntate efectiv (dna Tania Radu a gasit intr-adevar formularea ideala!) „cu sublerul in mana“. Sublerul, se stie, e un instrument pentru masurarea unor marimi mici, mici de tot. Asa sunt si scaderile de nivel depistabile in ultima parte a tripticului „ORBITOR“, desigur ca mici (in absolut), dar ele par mai mari dat fiind nivelul de referinta (extraordinar, acela…). Sunt ele mici, bune de depistat „cu sublerul“, dar, prin cumulare, provoaca un „salt calitativ“, in jos, nu catastrofal, dar suficient de perceptibil pentru ca lectura „Aripii drepte“ sa nu fie tocmai sarbatoarea jubilatorie la care – nesatui, maximalisti si „nimfomani“ – ne-am fi asteptat.
Altfel, nimic de zis, cartea e desigur una foarte buna, superioara cu dezinvoltura multora din romanele apocaliptice care ne-au populat in ultimul deceniu productia prozastica nationala. Si are chiar si lucruri noi, agreabil-surprinzatoare chiar pentru cei care cunosc pe de rost instrumentarul si imageria ciclului „ORBITOR“. O mentiune speciala – si, probabil, chiar un studiu analitic la problema – o merita cu certitudine filonul, bogat ilustrat, al mitologiei urbane orale tardo-ceausiste, un fel de releveu al „gurii satului“ (bucurestene si nationale) din anii cei mai negri ai „societatii socialiste multilateral dezvoltate“, admirabil colectata si exploatata literar, la o cota probabil ca pana acum fara rival in proza postdecembrista. Nu mai putin memorabila – strict literar vorbind – mi se pare si dezlantuita inscenare carnavalesc-pamfletara a fantastei nopti de sabat revolutionare, la finele careia unul din protagonisti conchide consternat: „Doamne, ce-am facut, am futut revolutia romana !“
Fara indoiala ca ar mai fi destule chestiuni, filoane ori secvente demne de mentionare detaliata, insa ceea ce se cuvine a fi retinut este ca inchiderea „buclei“ intregului ciclu e impecabila sub raport „tehnic“, chiar daca se produce la o temperatura textuala mai mocnita decat cea pe care o asteptam. Plasmuitor iscusit de „Geneze“, de „Faceri ale Lumii“ (dupa cum il stim din „Visul“/ „Nostalgia“, din „Levantul“ chiar, din finalul detonant al „Aripii stangi“), Mircea Cartarescu pune in scena acum (dupa cum era de asteptat, de fapt, putem spune: dupa cum era „obligat prin contract“) si Sfarsitul Lumii, cu Judecata din Urma, cu o puternic emotionanta „inviere a mortilor“ (de fapt nu numai a mortilor, ci a tuturor entitatilor vii care vor fi trait macar si pentru o clipa in textul-lume al romanului), maiestrit lucrate, plasate in decorul oferit de o fabuloasa Casa a Poporului, amplificata fantasmatic la dimensiuni cosmice.
Desfasurate in lungi galopuri incantatorii, uneori poate ca prea marcat „retorice“, pasajele de autocomentariu sau de meditatie pe subiecte existentiale generale (demersuri care, de altfel, in viziunea vehement solipsista cartaresciana, sunt practic unul si acelasi lucru), organic incluse in textul literar, chiar daca pot avea uneori, scoase din context, un usor iz de filozofare „de doi bani“, sunt de fapt convingatoare ori macar acceptabile, practic la nivelul tuturor registrelor de receptare. Asa, de pilda, acest fragment dintr-un fel de invocatie catre divinitate: „M-ai proiectat intreg in cartea asta ilizibila, in care Mircea scrie despre Mircea, care scrie despre Mircea, ca si cum organele lor ar fi interconectate intr-o dializa stranie, in care sangele si pasta de pix s-ar filtra prin porozitatea paginii, ar trece dintr-unul intr-altul pana n-ar mai sti…“ etc. Sau aceasta tirada despre permanenta, iterativitatea, eternitatea Apocalipsei: „Apocalipsa e banala si cotidiana ca si geneza in aceasta lume ce le amesteca in fiecare clipa, genezo-apocalipsa sau apocalipso-geneza desfacuta pe-o tija neuronala. Dar adevarata lume traieste-ntre prima si ultima foaie scrisa cu pixul, adevaratul cosmos se deschide-n mainile tale, intre copertile acestei carti. <…> Apocalipsa nu e niciodata finalul. Ea preceda finalul, caci e sfarsitul unei lumi, nu al lumii, in intregul ei miraculos“ s.a.m.d. Sau, in alta parte: „N-am trait decat o clipa, dar de-ajuns ca sa pot spune: am trait“. Lucruri frumoase, orice s-ar spune, chiar daca nu tocmai pulverizant-rascolitoare.