Viata rescrisa
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Inainte de 1989, plecarea definitiva a unui scriitor din Romania echivala cu moartea lui civila si auctoriala, pe intinderea patriei „tradate“. Cartile din bibliotecile publice ii erau puse la index, iar numele ii disparea, pur si simplu, din analizele, comentariile si cuprinsul literaturii autohtone, ramanand sa subziste (tot mai indepartat, tot mai vag) in conversatiile private ale celor ce il cunoscusera. Exilatul isi pierdea, subit, nu numai tara, ci si poporul, colegii, prietenii si cititorii, talentul si inteligenta creatoare, notorietatea si chiar identitatea.
Ca pentru a contrabalansa, in sensul dreptatii, aceste proceduri orwelliene, lumea noastra literara s-a deschis, dupa Revolutie, cu un entuziasm indescriptibil catre fetele diverse ale exilului romanesc: editari si reeditari masive, premieri generoase, multiple intalniri, simpozioane, colocvii, tot atatea ritualuri de initiere in experienta existentiala a Exilatului. Acesta a inceput sa fie, tot mai frecvent, vazut categorial si grafiat cu o majuscula simbolica; citit, admirat, contemplat, daca nu cu emotie sincera, cu o extatic-oportuna fericire latita pe figura. Opacitatea resentimentara de ieri contrasteaza intr-un chip aproape comic cu „deschiderea“ de azi, lipsita de substanta umana si de spirit critic. In fapt, micro-lumile romanesti din afara granitelor nationale nu fac decat sa reia in mic modelul de acasa, constituindu-se in buna masura ca duplicate ale unui climat extrem de familiar. Aceleasi vanitati si orgolii scriitoricesti, partide, factiuni si bisericute, gelozii si invidii profesionale, dificultati de articulare a unor proiecte comune si de coagulare a unei minime solidaritati intelectuale. Cativa autori straluciti, inconjurati de un plancton de veleitari grafomani, publicand in reviste obscure (cat mai neaose cu putinta) si la edituri pe care tot ei le administreaza.
Sunt relativ putini aceia care, plecati la o anumita varsta din tara, au reusit sa se integreze cu adevarat intr-o alta comunitate intelectuala, profesionala si academica. In cazul lor, drama despartirii de Romania nu e totusi mai putin adanca. Visele si insomniile chinuitoare o scot periodic la suprafata, reproiectand vechi amintiri si tulburand nostalgic desenul coerent al relationarii cu noua lume. Situatia se simplifica pe teritoriul Statelor Unite (tara de emigranti in valuri succesive), dar nu cu mult. Permisivitatea societatii americane nu topeste complet particulele elementare, idiomatice, biografice ale scriitorului plecat din patria si din limba lui – si nu din fascinatia aventurii, ci din repulsia fata de regimul totalitar fixat acolo, parca, pe vecie. „Un fel de jurnal (1973-1981)“ penduleaza permanent intre cele doua lumi, de extractie si de adoptie, si intre cele doua sisteme, comunist si capitalist, documentate de autor pe propria piele. Marturia politica a lui Matei Calinescu (fie ea si indirecta, oblica, subsumata unui alt tip de confesiune) este valida prin acuitatea observatiei si credibila prin comparatia mereu trasata intre Vest si Est, putredul, decadentul Occident si sanatosul, infloritorul lagar socialist. Component al unei generatii lovite de stalinism in plina perioada formativa, refugiat in universul de curatii si semne al Bibliotecii, dar ispitit, in tinerete, la conformisme ca pret al publicarii, autorul lui Zacharias Lichter asista, cu tot mai adanca deprimare, la mutatia ideologica survenita dupa Tezele din iulie 1971. Cu incredibilele (si totusi predictibilele) lor efecte socio-culturale. Miscarea Goma si tribulatiile lui I. Negoitescu masoara, prin lipsa lor de ecou, de impact intern, victoria regimului, a fricii asupra spiritului liber, constrans la comprimare defensiva si prudenta autocenzura. E drept ca opiniile diaristului in privinta lui Paul Goma devin, in timp, mai nuantate; dar ceea ce admira, neconditionat, Matei Calinescu la disidentul nostru este faptul de a fi incercat, macar, sa puna sub semnul intrebarii instalarea definitiva si irevocabila a comunismului romanesc, structura lui monolitica. Paralela cu majoritatea universitarilor americani e din nou instructiva. In timp ce, in Estul sovietizat, presiunea ideologica se mentine ori creste la cote insuportabile, iar paranoia cate unui Conducator (Ceausescu este exemplul cel mai bun) ajunge, ea insasi, „pe noi culmi“, atitudinea curenta a intelectualului american de stanga este sa deplanga... lipsa de libertate din propria lui societate, vidul uman determinat de progresul tehnologic si alte asemenea teze à la Marcuse, usor recognoscibile in cate un discurs „personal“. Marcuse insusi e citit de Matei Calinescu cu o neincredere crescanda, in cheia lipsei de onestitate profesionala cu care evita, frecvent, comparatia dintre lumea libera si cea ocupata, inregimentata ideologic: „Ca si alti marxisti occidentali, M. subliniaza importanta principiului „totalitatii“, a unei filozofii care sa cuprinda „totalitatea“ universului social, dar principiul e aplicat selectiv in anumite imprejurari (teoretice) si facut uitat in altele. Ar fi totusi normal, ba chiar elementar, ca intr-o lume bipolara alternativa occidentala (americana) sa fie constant confruntata cu alternativa sovietica. (...) Poate ca daca ar proceda asa, M. ar fi silit sa admita ca fictivei „tolerante represive“ de aici ii corespunde un real utopism represiv acolo (utopia pretinzandu-se stiinta si realitate); si ca asa-numitei tiranii a faptelor de aici ii corespunde acolo tirania ideologiei si a negarii faptelor prin minciuna, direct si intens opresiva. Chiar daca esti de acord cu premisa „gandirii negative“ (care vine desigur de la Adorno), asa cum e ea formulata in Reason and Revolution, aplicarea unilaterala a negatiei nu poate sa nu-ti trezeasca cele mai mari suspiciuni. Ca atare, cand il citesc pe M., nu ma pot impiedica sa reactionez aproape fizic la monumentul de rea-credinta pe care-l reprezinta gandirea lui.“ (pp. 54-55). Criticul fugit din Romania va preda la Universitate, printre altele, un curs despre marxism!... Matei Calinescu accepta fara nici o placere aceasta ironie a sortii, intrand in bibliografia temei si „superpregatindu-si“, ca de obicei, fiecare intalnire cu studentii. Problema e ca acestia vin la curs din placere, nu din obligatie, pentru ei marxismul reprezentand un mijloc de a-si etaja aversiunea fata de establishment. In general, curiozitatea lor nu acopera zone culturale mai intinse, un spectru mai larg al ideilor, un fundal istoric propriu-zis. Inteleptit, dupa o vreme, profesorul carturar va renunta la digresiunile si notele erudite, propunandu-si un obiectiv mai palpabil: sa nasca in studentii lui pofta de carte, placerea lecturii.
Ceea ce da substanta si savoarea jurnalului de fata este tocmai calitatea lecturii pe care autorul lui o face, in sfera literaturii, a stiintelor sociale si a realitatii insesi. Mai multe portrete excelent realizate (intre care unul, antologic, al lui Borges) sunt risipite in paginile acestea analitic-confesive, diaristul fiind deopotriva un observator si un interpret subtil al lucrurilor. Fara complexe neavenite, de inferioritate sau de superioritate, el priveste lumea inconjuratoare cu o atentie concentrata, incercand sa-i descopere semnificatiile ascunse, structurile inaparente. Operatie deloc simpla, executata in cercuri concentrice ale comprehensiunii. Apare o disparitate intre eul melancolic al omului (dispozitiile lui tulburi, alternantele de curiozitate si ataraxie, avant si recul interior) si modul sau atat de meticulos, elaborat, articulat de a pune si a urmari probleme de ordin cultural. Impresioneaza, literalmente, efortul cerebral prin care nonsensurile, aleatoriul existential si capriciile divine sunt integrate intr-un model al densitatii, complexitatii si claritatii. Experienta romaneasca si cea a exilului, dezamagirile ori bucuriile personale, diversele episoade ale insertiei intr-o noua lume, fara pierderea vechii identitati: toate sunt trecute pe hartie, in romaneste, cu o enorma dificultate a transcrierii. Rescrierea vietii – la propriu si la figurat – secatuieste si implineste, intr-un dublet pe care il cunosc si il experimenteaza, cu fiecare carte, toti creatorii adevarati.
Din toata cartea lui Matei Calinescu as desprinde ca inadecvat numai titlul, voit modest. „Un fel de jurnal“? Nicidecum. Un jurnal in toata puterea cuvantului citim aici, o remarcabila, profunda si vie confesiune.