Caragiale n-a existat
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura literara »
Autor: Nicoleta Salcudeanu
Lumea lui predispune in continuare la interpretari din cele mai diverse, de la cele mai stimulante si efervescente la cele mai aiurite. E bine inradacinat, la noi, ponciful reperelor extreme: Eminescu si Caragiale. O masca a tiparului nostru cultural rade, cealalta plange. Maniheismul ne imbie, spiritual vorbind, sa ne traim traiul sub patronajul fratilor Petreus ai literaturii. S-a solidificat o perceptie segreganta, schizoida si, la urma urmelor, naiva asupra dualitatii „sufletului romanesc“ scindat intre Mitica si Hyperion, idee fixata de Laurentiu Ulici, agregata insa, in timp, inainte si dupa Ulici, de un soi de Cantarea Romaniei a receptarii ce pare a ne fi rastignit definitiv pe foita unidimensionala a acestor doua repere.
Daca Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale, cu atat mai putin Romania Ioanei Parvulescu este insa acea Romanie pe care o reconstruieste ea invocand ca suprema autoritate memoria documentului. E tot o reflexie a reflexiei, o triplura cu atat mai fictiva, inevitabil tot stangace si e tot „din gazete“.
Recitativul poemului despre Eminescu, al lui Marin Sorescu, da seama, de pilda, despre un astfel de ton in corul Cantarii Romaniei literare. Asa cum despre Eminescu se poate spune, in prostratie, ca „n-a existat“, tot asa si despre Caragiale se poate spune ca. Si se cam spune. Un celebru eseu despre lumea lui Caragiale diagnosticheaza cauza acestei cimentari de mentalitate. El avertizeaza ca, in raportul dintre „lumea lui Caragiale“ si „lumea romaneasca“, „tentatia de a identifica lumea imaginara a unui scriitor cu lumea reala e mare; ca e puternica si, uneori, e chiar irezistibila; ca e veche, de nu si eterna; cu toate acestea, el crede ca nu e si mai putin imbecila... (...) Oricum ar fi, nu e nimic mai detestabil decat un imbecil «inteligent» sau o imbecilitate consacrata, cultural ori social, ca inteligenta“.
In eseul „In tara Miticilor. De sapte ori Caragiale“, Edit. Humanitas, Bucuresti, 2007, Ioana Parvulescu pare sa adere la aproape aceeasi concluzie. Doar pare, fiindca in realitate acest eseu se bizuie tocmai pe principiul identificarii lumii reale cu lumea imaginara a lui Caragiale. Principiu aplicat pentru a se dovedi ca lumea reala a fost si este tradata de lumea lui Caragiale. Ca scriitorul nu a reflectat nici corect, nici integral realitatea contemporana lui. Obiectivul autoarei este chiar sa demonstreze ca lumea lui Caragiale nu se identifica cu lumea Romaniei contemporane lui Caragiale (nu cea romaneasca in general). O observatie de domeniul evidentei, un secret al lui Polichinelle. Cine se mai indoieste azi de faptul ca lumea operei nu se identifica cu cea reala? Ca lumea unui scriitor, oricare ar fi el, e lumea din mintea lui, din sufletul lui, cum si Bucurestiul monden si vaporos al trecutului e de fapt in mintea si sufletul Ioanei Parvulescu?! Eseista face un poem dintr-o evidenta, un eseu-poem. Si un act de acuzare, inevitabil, chiar daca nu direct, ci infasurat in panglicute. Un act de acuzare la adresa lui Caragiale, vinovat ca nu a vazut cat de frumoasa, cat de imbatatoare, cat de minunata era realitatea. Rococo in forma, eseul Ioanei Parvulescu este realist-socialist in continut. Realitatea, doamnelor si domnilor, era paradisiaca pe vremea lui Caragiale, el s-a lasat insa atras de aspecte secundare! – sustine in fond eseista. Reluata la sfarsit de capitole, ca un recitativ, aceasta „idee“ e nucleul intregului op si-i confera un ton de melopee. Iata si o abordare melopeica, melodica a operei caragialiene! Insolitul tonului vine si din deprinderea Ioanei Parvulescu, capatata in decursul consecventului sau demers de reconstituire documentara, pe baza de secvente decupate pentru a obtine rezultatul dorit, a lumii secolului 19 sau a celei interbelice, demers ce a transformat-o intr-un soi de specialista in fabricari de trecut, dar mai ales intr-o nostalgica a acestuia, insusindu-si-l, identificandu-se intim cu obiectul. O competenta nu atat a istoricului literar, cat a nostalgicului. Asadar, ras-raspicat, „Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-si joaca rolul putin mai stangaci decat protagonista din istoria reala“; „Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale. E Romania mofturilor contemporane lui. Si a moftangiilor aferenti“; „Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale. E Romania din gazetele contemporane lui Caragiale, intre care si cele la care scrie el insusi“; „Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale. E Romania din spectacolele contemporane lui Caragiale“ s.a.m.d.
Totul pentru distilarea pudica a unui repros fundamental: „una din multele ei dubluri fictive, care-si joaca rolul putin mai stangaci decat protagonista din istoria reala“. Pasiunea autoarei pentru „protagonista reala“, pe care aspira a o reconstitui, din hartie, cat mai aproape de istoria reala, e notorie. Oricum am lua-o, fraza citata este, nu poate fi decat o respingere, fie si voalata, a lui Caragiale. Din al doilea plan acustic al melopeei razbate permanent un soi de mustrare a lui Caragiale. Daca Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale, cu atat mai putin Romania Ioanei Parvulescu este insa acea Romanie pe care o reconstruieste ea invocand ca suprema autoritate memoria documentului. E tot o reflexie a reflexiei, o triplura cu atat mai fictiva, inevitabil tot stangace si e tot „din gazete“. Si cum „stangacia“ nu poate fi apanajul istoriei reale, aceasta, logic, apartine creatiei. Este creatia stangace? Se pare ca este. Mai ales cand eseista pretinde ca fictiunea ei despre trecute vieti e mai reala decat cea a lui Caragiale despre propria-i contemporaneitate, si o spune fara pas. Cu riscul unui citat mai lung, sa privim realitatea Ioanei Parvulescu, care e mai reala, asadar: „Cum arata, in realitate (realitatea cui?!, n.m.), viata in Romania anului 1901, anul „Momentelor“? Cat din ea e Tara Miticilor? Si, la urma urmei, cine sunt Miticii si ce se intampla cu ei? Cum arata viata pentru cel care-si spune eu in „Momente“? Dupa 35 de ani de la venirea lui Carol, Romania ajunge o tara relativ stabila. Are o retea de cai ferate de peste 3 000 de kilometri si aproape de zece ori mai multi kilometri de sosele pietruite, are ministri buni (guvernului P.P. Carp ii urmeaza D.A. Sturdza) si face progrese vizibile. In Bucuresti apar primele automobile, iar civilizatia castiga teren de la o luna la alta. Oamenii traiesc cu griji de tot felul, 1900 fusese an de criza, dar au inapoia lor un secol al descoperirilor, iar inainte beneficiile minunilor inventate de acesta. Au, asadar, inca, incredere in viitor. Ritmul de viata e inca lent, capul inca acoperit, gulerul tare si inalt, rochiile lungi, umbrela de soare obligatorie...“ etc, etc., etc. Si o concluzie interogativa: „Este aceasta Tara Miticilor?“ Intre noi fie spus, Nicolae Manolescu crede ca da.
Se poate ca intentia autoarei, daca a avut vreuna, sa nu fi fost nicidecum deprecierea Tarii Miticilor si, de aici, a operei lui Caragiale, da-i reuseste. Ea chiar se situeaza polemic fata de poncifele celor ce „jura pe Caragiale ca pe Biblie, adica il socotesc un argument de autoritate absolut“, desi recunoaste ca se simte tentata sa faca parte dintre acestia. Sigur ca e o imbecilitate dovedita sa iei parerea lui „ca reper in judecarea omenirii, a omului in varianta romaneasca, in orice caz“. Dar cade singura in pacatul confuziei, asimiland opera cu realul, cautandu-l „pe dificilul, pe complexul, pe nu intotdeauna dreptul Caragiale. Pe Caragiale creatorul de fictiuni sau de alegorii“. Ce inseamna „nu intotdeauna dreptul“?! Condamnat candva ca fiind „ultimul ocupant fanariot“, Caragiale e acum, cu delicatete, dar ferm, respins ca fiind stramb, „nu intotdeauna drept“, cum zice, precaut si in limbaj de critica din anii ’50, Ioana Parvulescu.
Si-apoi iarasi schema duala Eminescu-Caragiale! Daca satira eminesciana nu e atat de jignitoare, „rasul lui Caragiale seamana a bataie de joc, e „al dracului“, distrugator si, mai ales, pentru oamenii de secol 19 (atat de intim Ioanei Parvulescu, n.m.), profund jignitor“, apoi „la Caragiale idealul lipseste, toti sunt o apa si-un pamant, toti din acelasi aluat“. Concluzia eseului e, pe cat de dragut adusa din condei, pe atat de inconsistenta, de nu chiar un cogeamite loc comun. Daca „una din atractiile Tarii Miticilor e impersonalitatea ei de oglinda“ si „cum te apropii de ea, se insufleteste si te arata pe tine“, daca „toti suntem acolo“ si „fiecare vede altceva in ea“, e in firea lucrurilor ca „acest fond latent, gata sa iasa la suprafata si sa se coloreze mereu altfel, in functie de context“ sa fie „unul din secretele capodoperei“. E un loc comun epuizat in mii de pagini de teorie literara universala si galactica in acelasi timp. Apoi, e un adevar irefutabil – iarasi demonstrat in mii de pagini etc. – acela ca „nu exista un singur Caragiale“, de unde rezulta „dificultatea de a-i gasi cheia“, dar pretentia de a folosi, odata gasita (Doamne fereste!), aceasta cheie nu doar la descuierea tuturor drumurilor de acces ale scrierilor lui, dar si „sa lege opera cu omul“, daca nu pare pur si simplu exagerata, e cu siguranta stupefianta. Ca sa nu mai spunem ca insusi omul Caragiale, pentru noi, nu poate fi decat fictiune si fiindca, de la bun inceput, nu-i asa, ne-am propus sa nu facem aceasta confuzie. „In piramida pe care o reprezinta opera lui Caragiale, viata este valoarea cea mai pretioasa“, incheie bombastic-apoteotic autoarea. Viata si opera, ori viata ca opera sau opera ca viata? Nu se intelege. Caragiale insusi aduce insa deslusire, fiindca asa vrea el, iar cuvantul lui e cu limba de moarte: e doar icoana ei, a vietii care se vietuieste cum ar veni. Spune asa Caragiale: „De cand lumea povestile sunt ale lumii, insa, fireste, felul povestirii lor ramane oricand al povestitorului – precum Maica Precista este a tuturor crestinilor, dar o icoana cu chipul ei e a mesterului care a zugravit-o, in felul lui. Indura-te, tu, prea sfanta si pururea curata Fecioara, de toti zugravii si ajuta-i sa nu prapadeasca vreme si vapsea degeaba!“
O carte degeaba.