Dracul lui Cehov si Derrida
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura ideilor »
Autor: Oana Pughineanu
Derrida se trezeste in zumzaitul sumbru al Parisului. O ceasca de cafea si nelipsitul pahar cu suc de portocale cu pulpa ii intretaie genele cu luciul lor metafizic. Cateodata se gandeste daca ingurgitarea acestui ecologische Scheise nu este inceputul altei domnii a Semnului, a Terorii. Parca ar mai dormi putin. Inchide ochii, dar un clinchet de nededus din nici unul din colturile camerei il face sa tresara. Ivit parca din Origine (cum? Dar nu se poate, e absurd), un drac – fie vorba intre noi, exact acelasi drac din povestirea lui Cehov, „Cum au stat de vorba un om beat si un drac treaz“ – lovea delicat, cu varful cutitasului pentru dulceata de la care maestrul ar fi trebuit sa se abtina, in paharul cu nectar. Din gura lui Derrida, pornira mai spontan decat orice scriitura incredibilele cuvinte: „Dumnezeule Mare! Dar ce se intampla?“
Dar cum ii spuneam si lui Lahmatov, „calea cea dreapta nu mai exista si deci n-avem de unde sa mai abatem oamenii. Pe deasupra, oamenii din ziua de azi sunt mai vicleni decat noi… Ce sa mai ispitesti pe unul care a invatat la universitate si e trecut prin ciur si prin darmon!“.
– Cum adica? Spuse dracul zambind? Se intampla ceva? Te simti depasit? Ramas in urma? Nu te speria. Sunt un simplu drac. Nu-i mare filozofie. Si nu sunt nici macar unul de seama, ci unul cu „d“ mic.
Revenindu-si oarecum, Derrida se ridica cat sa se rezeme in coate si ii spuse: nici n-as fi crezut in unul cu „D“ mare. Am fost toata viata mea un mare demolator de majuscule.
– Am auzit si eu de asta, desi iti marturisesc sincer ca nu ma mai prea atrag seminariile – sau sa zic seminaliile? – si conferintele de nici un fel, cu atat mai putin cele filosofice. De fapt, de pe vremea lui Spinoza, ultimul filosof cu care am avut onoarea sa ma vad, n-am mai citit nicio carte. El mi-a deschis ochii bine asupra destinului meu, iar Lahmatov a fost ultimul care m-a omenit cu un paharel.
– Daca vrei poti bea sucul meu natural… Dar ce ti-a spus Spinoza de ai luat drumul pribegiei si te-ai lepadat de oameni ca un mistic?
– Ei! Poveste veche! Auzisem, pe-atunci, cum ca ar fi descoperit ganduri noi si pline de fericire despre Dumnezeu, ca voia sa termine cu frica ce curgea ca un ulei pe rotitele bine reglate ale religiei. Si-atunci m-am dus sa-l intreb, eu ce rol mai aveam? De cum am intrat in incaperea lui, mi-a aruncat o privire de parca m-a inteles pe data, dar n-a vrut sa-mi dezvaluie nimic si s-a mirat foarte de framantarile mele. Credea ca scopul nu-i decat o justificare pentru „ravnire“. Mi-a spus atata doar: „Esti necesar. Ajunga-ti!“
– Ei bine! Si nu-ti ajunge? Sau te pomenesti ca ai venit si la mine cu un scop. Trebuie sa te avertizez insa ca si eu m-am angajat in lupta cu toate scopurile, ierarhiile, sintezele spirituale, cu subiectul, cu obiectul si cu logica in general.
– Dar grea munca ti-ai ales. Din experienta mea… e drept, deja indepartata, pot sa-mi aduc totusi aminte, ca oamenii puteau trai fara inaltimi, dar nicidecum fara sertare. Pe-acolo mai puteam si eu sa-mi bag coada. Sa le schimb locul lucrusoarelor lor de nimic. Dar cum ii spuneam si lui Lahmatov, „calea cea dreapta nu mai exista si deci n-avem de unde sa mai abatem oamenii. Pe deasupra, oamenii din ziua de azi sunt mai vicleni decat noi… Ce sa mai ispitesti pe unul care a invatat la universitate si e trecut prin ciur si prin darmon!“.
– Dar eu ii dezvat pe toti care ma asculta tot ce au invatat la universitate. Si eu fac putina dezordine prin sertarele lor…
– Dar tot la universitate. Hehe… am cunoscut eu destul de multi smecheri care vindeau gogosi, gogosarilor… Si in plus imi inspira neincredere fularul tau alb, ca de actor. Degeaba tot zici tu ca masca e un fel de a lupta cu sensul (m-a informat de asta slujnica mea care de cand a invatat sa citeasca, acum vreo 400 de ani, nu mai are grija de umilul meu apartament)… In America, de care tu te simti atat de atras, orice masca, oricat de stupida… ba chiar, cu cat e mai stupida, ajunge rapid sa fie o forma de cult… Nu cumva stai acolo ca sa-ti satisfaci vreo dorinta de grandoare adolescentina?
– In primul rand… gogosarii, n-au nimic de-a face cu gogosile… in al doilea rand…
Dracul il intrerupse cu un ras zgomotos pe Derrida.
– Vezi? Ti-am spus ca nu poti fara sertare…
Derrida suspina. Tare ar fi vrut sa foloseasca un limbaj la fel de alambicat precum cel din conferinte. Dar cu un drac incult, n-ai ce face. Eventual sa-i canti in struna, adica sa fii, iarasi si iarasi logic, de bun-simt ca o domnisoara de pension, una care n-a auzit de potentialul de ambiguitate a propriului himen. Or, el invatase de la Nietzsche ca unii cunosc, iar altii gandesc. Se vedea – haha! – aproape „clar si distinct“ ca el facea parte din a doua categorie. Avea alergie la orice forma de lizibil, caci „lizibilitatea se plateste cu teribilul tribut al singularitatii pierdute“. Dar asta nu se bate cap in cap cu faptul ca „totul incepe prin citat“? Ei, si ce daca se bate? Doar in asta consta dreptul nostru la libertate. Ar fi vrut sa-i explice vizitatorului cum sta el, mai derutat decat s-ar crede, intre toate dihotomiile, dar intr-un echilibru mult mai precar decat statea dracul intre Rau si Bine. Multi dintre cei care-l citesc cred despre el ca face „munca de escavare“, dar el nu face decat sa vomite cuvinte peste cuvinte. A ajuns sa priveasca in text la fel cum privesc astronomii pe cer. Stele, stele si iar stele. O banalitate atat de uriasa incat devine sublima. Si la ce bun energia asta vie care invarte miliarde de corpuri moarte si litere care sa le astupe?
– Dar vad ca te-ai incruntat. Si e o zi asa frumoasa… Sambata. Oamenii se pregatesc voiosi pentru raita prin magazine. Iar rafturi si sertare. Haha! Stii ca in America exista chiar un fel de vanatoare de rochii de mireasa cu reducere? Femeile stau de cu noaptea in fata magazinului, iar dimineata dau buzna ca taurii si insfaca cate rochii pot cuprinde.
Derrida simtea ca nu mai suporta atata claritate si toata bucuria acestui neasteptat se deconstrui la fel ca toate celelalte, lasandu-l in atat de cunoscuta stare de plictiseala vecina cu delirul. Mai intreba doar atat:
– Ce dracu’ cauta un drac rus intr-un hotel din Paris?
Acum, daca dracul nostru ar fi fost mai invatat, sau si-ar fi ascultat slujnica mai des si cu mai multa atentie, probabil i-ar fi raspuns indignat: „Lasa-ma domnule cu «ontologiile astea regionale», ca toti vrem in acelasi parc de distractii. Si ce-i cu rabufnirile astea, la cineva care isi duce respectul pentru alteritate pana la ininteligibilitate? Cui folosesc metaforele tale… de-a dreptul animalice? Crezi ca esti primul care iubeste non-sensul? Au fost atatia libertini care voiau, cu mult inaintea ta, sa «juiseze in insensibilitate»“.
Dar dracul, mai libertin decat libertinii cei mai de calitate, era insensibil la toate lucrurile pe care ar fi putut sa le stie. Asta il facea oarecum banal, dar totul se suplimenta cu o energie de-a dreptul torentiala. Termina dintr-o inghititura gemul maestrului, se uita pe geam cu o privire goala, de parca ar fi avut un déjà vu, apoi cu vioiciunea-i caracteristica se indrepta spre usa si in loc de ramas-bun tranti un „Hai sictir!“.