Ochelarii si realitatea
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura politica » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Duckadam a fost „nimerit“ de jucatorii catalani – dupa cum sustine Traian Ungureanu? Cred ca, la modul serios, nici acesta nu crede intr-o asemenea bazaconie.
Ungureanu nu vede date obiective ale realitatii. Pentru el triumful a fost fals si gaunos, iar Steaua e blamabila pentru ca si-a construit echipa prin „colonialismul“ de partid si de stat. Observatia in sine este chiar imbecila.
Orgasm estetic si opium stilistic
Intensitatea senzatiei intuneca, slabeste si adoarme vigilenta ratiunii. Acuitatea simtirii biologice depaseste savoarea rationala a silogismului corect. Sentimentul de placere intensa are putinta de a anestezia bruma de luciditate ce ne defineste uneori fiinta. Daca ne place cu-adevarat ceva, atunci e clar ca suntem dispusi la mari concesii in ceea ce priveste obiectivitatea cu care ar trebui sa apreciem un obiect, o relatie, o persoana. Si afirmand aceasta, nu am deloc sentimentul ca as descoperi cine stie ce America. Nu fac decat sa subliniez un adevar de o exploziva banalitate, adevar pe care-l traim zilnic de nenumarate ori.
Am scris, am publicat cu varii ocazii si am reluat absolut sincer urmatoarele formule: „Traian Ungureanu nu numai ca scrie foarte bine, dar si argumenteaza stralucit. Traian Ungureanu nu doar ca are un condei fascinant, dar se bucura si de o inteligenta iesita din comun. Traian Ungureanu nu numai ca este un calofil si un estet literar de calibru, dar se si implica existential in judecatile de valoare pe care le formuleaza“. Am semnat doua cronici elogioase in marginea cartilor „Manifestul fotbalist“ si „Razboiul timpurilor. Declin occidental si asediu islamic“. In ceea ce ma priveste, elogiul venea din convingere, iar convingerea era determinata de placere. Nici vorba de luciditate, caci traiam sub imperiul unei juisante constante – atunci cand il citeam si-l apreciam pe insul amintit. Nu eram tot timpul de acord cu autorul, dar chiar si atunci cand picam pe un dezacord de idee ma convingea stilistica nebuna a acestui scriitor. Stiam ca nu era o procedura kosher in plan logic, dar era evident ca nu logica prima in judecatile mele, ci subiectiva stare de binefacere ce ma invaluia citindu-i fraza.
Pe scurt, Traian Ungureanu ma fascina prin scriitura, iar eu pacatuiam caci luam drept justete argumentativa a sa un simplu (oare?) efect estetic generat de retorica-i literara. Adica: scriitorul ma anestezia rational, caci se transforma, recurgand la o stilistica nebuna, intr-un Kaa kiplingian aflat in cautare de noi Mowgli ori poate de Bagheere… Nu stiu daca o facea constient, insa efectul ca de opium al scriiturii sale este cert ca se insinua in venele si arterele ratiunii oricarui cititor lipsit de imunitate in fata unui asemenea asediu libidinal. O recunosc fara regret: Ungureanu ma captiva.
Insa orice delir erotomaniac are timpul lui de latenta si existenta. Ca orice gest uman, acest delir apare, traieste si se degradeaza, consumandu-si energia si efectul. De aceea, recunosc ca mi-a luat ceva ragaz pentru a ma elibera de sub imperiul unei dominatii estetice letale. Nu conteaza cat a durat acest travaliu de lamurire launtrica, important e ca, in cele din urma, m-am dezmeticit. In ceea ce ma priveste, contextul inceperii acestui proces al desteptarii intru luciditate a fost unul de ordin politic. L-am citit si mai ales l-am ascultat pe Traian Ungureanu argumentand in favoarea presedintelui suspendat Traian Basescu. Asta a fost sansa mea. In acele zile am priceput cu mintea, iar nu cu senzorialitatea placut gadilata calofil, ca scriitorul nu este un logician, ci un sofist, nu un rationalist, ci un guru mistic. Si m-am mantuit, facand dreptate deopotriva lui Ungureanu, dar si mie insumi: pe el l-am plasat acolo unde ii este locul – este un excelent scriitor si-atat; iar pe mine m-am invatat sa nu mai confund intre rigoarea argumentului si insinuanta placerii estetice. Punct.
O denaturare si un parti pris
I-am citit cu aceeasi placere dintotdeauna una din ultimele carti, „Eroi si jocuri populare“. Un volum construit din textele despre sport publicate prin diverse reviste de Traian Ungureanu, o carte stralucitoare si, in ciuda diversitatii eseurilor ce-o compun, una omogena ca viziune. Insa am separat noul tip de lectura intr-o schizoidie de planuri: pe de o parte m-am lasat antrenat in degustarea unui stil unic (si a fost bine); pe de alta parte, am urmarit, masochist, dar lucid, felul in care isi construieste autorul judecatile, argumentele si punerea in perspectiva. Si vreau sa va marturisesc ca Traian Ungureanu pierde zdravan in urma acestui proces de insolitare prin schizoidie. Altfel spus, redevine el insusi, recte un imens escroc literar, din marea familie a autorilor indragostitilor de expresie, adica a stilistilor care nu dau doi bani pe realitate pentru ca foamea lor de fantasma e mai puternica decat evidenta oricarei explozive realitati. Si, ca de obicei in asemenea circumstante, obiectivitatea privirii auctoriale este sacrificata pentru un tel mai inalt, desi mincinos: seducerea cu orice a cititorului prin recursul la strategia calofiliei literare.
Iata doar o pilda. Printre altele, in „Eroi si jocuri populare“ Traian Ungureanu scrie, in capitolul dedicat „Antitezei romane“, si despre unicul moment de glorie deplina trait de fotbalul nostru – finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla, editia 1986. Momentul a fost si a ramas fara precedent, caci nici una dintre echipele mioritice, de club sau nationale, de seniori sau de juniori, nu s-a mai apropiat de taria unei asemenea performante – a castiga o competitie majora. Dupa cum stie oricine, atunci, pe pamant spaniol, Steaua Bucuresti a invins pe C.F. Barcelona dupa un meci de infarct, in urma loviturilor de departajare, cu doi la zero. Era epoca in care, vreme de cativa ani, Steaua a dominat fotbalul european, castigand o data supremul trofeu continental, pe care l-a dublat in 1987 cu Supercupa Europei, dupa un rezultat de unu la zero cu acel Dinamo Kiev al marilor Lobanovski si Blohin, disputand apoi o alta finala de Champions League, in 1989 (scor: zero la patru cu super Milanul tripletei olandeze Van Basten-Gullit-Rijkaard), precum si o alta semifinala in aceeasi competitie, in 1988 (pierduta in fata Benficai Lisabona, dupa un egal alb la Bucuresti si un zero la doi pe Da Luz). Erau anii cand echipele engleze fusesera eliminate din toate competitiile europene, in urma tragediei de pe stadionul belgian Heysel.
Acesta este contextul istoric, impanat cu date statistice seci. Ce scrie insa, in binecunoscutu-i stil generator de coma estetica, Traian Ungureanu? Iata fragmentul, partial din pricina lungimii sale, dar netradator selectionat, astfel incat ideea si argumentatia ei sa nu fie vaduvite ticalos de un carcotas ca mine: „Acum 20 de ani, Steaua a castigat Cupa Campionilor Europeni, dar tot ce s-a intamplat atunci nu ne mai este accesibil. Memoria se castiga din greu. Doar substitutele ei festive sunt articole de autoservire… Cum de a castigat Steaua Cupa Campionilor Europeni? Ce spune aceasta performanta sportiva scaparatoare, petrecuta in vremuri de intuneric abject?… Schema stabileste acea confuzie placuta si magulitoare care regleaza de mult raporturile societatii romanesti cu istoria si aduce, intr-o tara nesigura pe propriile performante, iluzia si stima de sine. Ce s-a intamplat cu-adevarat, cine a castigat si de ce in seara zilei de 7 mai 1986, la Sevilla? Faptele sunt mult mai simple decat s-ar putea crede. Insa evidenta e marele dusman al societatilor care cauta patronajul paranoic al legendelor, iar Romania lui 1986 nu era nimic altceva decat o ghereta rece in care frigul, frica si minciuna pofteau la evadarea prin vis… Fotbalul era o tema suprapopulata si mizera de evaziune si consum… Steaua si victoria in Cupa Campionilor au fost capodopera acestei complicitati in care puterea de stat a asigurat mizeria si sleirea, iar multimea aplauzele recunoscatoare…
Steaua a castigat Cupa Campionilor, dar adevarul pe care nimeni nu vrea sa si-l aminteasca sau sa-l recunoasca e ca finala din 1986 a fost un meci supraincarcat de fotbal prost. Steaua a castigat intr-un fel care nu are nimic de-a face cu triumful: fara sa fi construit o actiune propriu-zisa de atac, aparandu-se pentru o suta de meciuri si fiind lipsita de replica in fata unei echipe confuze. Barcelona, prost pusa in teren si rau pregatita de Terry Venables, un antrenor simpatic si mediocru, a atacat alandala si a ratat cat i-a stat in putinta. Prelungirile au copiat primele 90 de minute. Steaua, altfel o forta tehnica si un taifun ofensiv, dar in fata echipelor mici si medii, a stat la cutie, fara sa ridice ochii din podea. La penaltiuri, Duckadam a scos sau a fost nimerit de primele patru lovituri. Lacatus si Balint au reusit sa execute corect, au inscris si, la un loc, toata aceasta cascada de balbaieli, incordare, neputinta, spaima si sansa se numeste «marea victorie de la Sevilla». Evident, o Cupa a Campionilor Europeni nu strica nimanui, dar ideea dupa care sarbatorim astazi o mare victorie e o deformare ampla“ (pp. 92-94).
Urmeaza, dupa aceasta pseudo-demonstratie a mediocritatii Stelei din 1986, si toate „explicatiile“ pe care Traian Ungureanu le-a putut gasi. Mai exact, pe care le-a putut inventa. Potrivit autorului, in chip evident, Steaua, ca si Dinamo, a fost in epoca beneficiara „monstruoasei dominatii de partid si de stat asupra fotbalului“. Steaua a luat cu japca pe cei mai buni jucatori din tara si a apelat la presiunea politica asupra arbitrilor atunci cand i-a mers rau in meciurile interne. Chiar si calificarea in finala sevillana a fost rezultatul unei intamplari norocoase, mai sustine autorul. „N-a fost nimic dezonorant in traseul Stelei pana in finala. Seria a fost insa nesperat de usoara. Vejle, Honved, Kuusysi, Anderlecht – echipe de mana a doua sau foste echipe de prim rang demisionare – au netezit calea spre ocazia istorica de a intalni o Barcelona bine ametita de incompetenta afabila a lui Venables. Norocul, exploatarea in regim colonial a fotbalului romanesc si intamplarea s-au intalnit, cumva, in aceeasi intersectie si au decis victoria Stelei“ (p. 95). Cam atat. Asa explica Ungureanu unicul triumf romanesc al unei istorii fotbalistice de mai bine de o suta de ani.
Cateva puneri la punct
Ei bine, rar am vazut, intr-o forma stralucitoare, un continut atat de stalcit. Rar mi-a fost dat sa descopar, sub un invelis literar de excelenta substanta, un nucleu de sensuri mai dens in rastalmaciri si deformari ale realitatii de pornire. Sa ma explic. Intr-adevar, traseul Stelei pana in finala n-a fost foarte dificil. Pe vremea aceea insa in Champions League nu intrau decat echipele campioane. Steaua s-a infruntat cu echipe campioane din Danemarca, Ungaria, Finlanda si Belgia, ceea ce nu era putin lucru. Sigur, cei mai buni jucatori danezi jucau la echipele mari din Europa, parasind campionatul de bastina, insa Vejle Bold Klub, condusa de veteranul Simonssen, nu era tocmai o echipa de aruncat. In plus, taman in acea vreme, nationala Danemarcei avea sa faca furori la Mundialul mexican. Honved era un team „pe val“, foarte solid, iar Steaua n-a fost deloc favorita in fata budapestanilor. Kuusysi nu reprezenta un fotbal dezvoltat in Europa acelui moment, dar finlandezii eliminasera campioanele Yugoslaviei, F.C. Sarajevo, si URSS, Zenit Leningrad – ceea ce recomanda de la sine forta de joc a blonzilor din Lahti. Oricum, dubla cu finlandezii n-a insemnat deloc o promenada pentru echipa antrenata de Jenei. Anderlecht, condusa de Scifo, era o echipa excelenta, iar internationalii belgieni din componenta ei aveau sa straluceasca la Campionatul Mondial din 1986, aducand nationala diavolilor rosii pana pe locul patru. Prin urmare, nu vad de ce s-ar rusina Steaua cu parcursul european al anilor 1985 – 1986. Stelistii si-au jucat corect sansele si au eliminat pe cine i-au scos in cale sortii. Nu e vina nimanui ca englezii nu mai aveau drept de joc in cupele europene dupa porcaria fanaticilor hooligans ai lui Liverpool din anul precedent. Nu e vina nimanui ca Steaua n-a picat cu team-uri din Germania, Italia, Portugalia, Franta, Olanda etc.
Finala, intr-adevar, n-a fost tocmai un regal de fotbal spectaculos. E-adevarat, Steaua s-a aparat cu disperare. Ar fi putut insa face altceva? Hai sa fim lucizi si analizam situatia in termenii ei reali. Steaua juca practic in deplasare, pe pamant spaniol. Avea in fata un superclub, Barça, ultrabogat si foarte iubit in Spania, care cumparase stranieri de mare valoare si care tocmai eliminase pe detinatoarea trofeului, Juventus Torino, echipa lui Platini si Boniek, pentru a scoate apoi norocos, la penaltiuri, pe I.F.K. Göteborg, un team foarte puternic. Ar fi putut Steaua sa iasa la joc si sa ofere spatii largi unei echipe mai galonate si cu jucatori mult mai bine cotati, cumparati pe bani grei? Da, sigur ca da – si-ar fi pierdut „frumos“. Asa cum a facut-o Partizan Belgrad in fata Realului din Madrid, in 1966 (fiind singura echipa din Est care izbutise sa se catere in in finala supremei competitii de club europene, pana la Steaua, in 1986).
Steaua s-a aparat, dar inteligent, si i-a obligat pe spanioli la un joc haotic si stereotip, presarat de greseli fortate. Daca ar fi procedat altfel, n-ar fi avut nici o sansa in fata lui Schuster & comp. Marea echipa a Stelei Rosii Belgrad, in care evoluau nume legendare, ca Mijatovici si Mihailovici, n-a jucat diferit in fata conglomeratului de stranieri de la Olympique Marseille, in 1991. De ce? Pentru ca nu poti infrunta o suma de imense individualitati, ultramotivate financiar, decat prin joc defensiv, rabdare si inteligenta tactica. Fireste, pentru asta sacrifici spectacolul. Dar de ce sa piarda la nesfasit rasaritenii, mai cu seama ca nici miliardarii din Apus nu faceau mereu risipa de gratuitati estetice pe teren? Finala C.C.E. din 2003, dintre A.C. Milan si Juventus, sfarsita cu victoria milanezilor la lovituri de departajare, a fost un joc de acelasi factura – o lupta surda, o vanare a adversarului, o lipsa catastrofala a fazelor de poarta. Si discutam in acest din urma caz de jucatori de sute de milioane de dolari…
Sa nu facem pipi pe trecut
Prin urmare, nu inteleg ce reproseaza Traian Ungureanu Stelei din 1986. Ea a jucat asa cum a putut sa o faca, cu mijloacele tehnice si tactice avute la dispozitie. Victoria ei nu poate fi pusa la indoiala, mai ales ca a fost obtinuta in conditii atat de dificile, pe terenul unei celebre echipe locale, dotata cu jucatori, buget si staff tehnic superior celor detinute de Steaua. Dar sa continui cu demontarea „argumentelor“ puse la bataie de autorul.
Duckadam a fost „nimerit“ de jucatorii catalani – dupa cum sustine Traian Ungureanu? Cred ca, la modul serios, nici acesta nu crede intr-o asemenea bazaconie. Statistic vorbind este imposibil ca mentalul tragatorilor barcelonezi sa fi fost atat de bleg si de solidar intru masochism incat, in loc ca acestia sa-si propuna golul si imensa prima de victorie, ei sa fi gustat placerea unor ratari consecutive si unice pe plan mondial… Deci Helmuth Duckadam a aparat (in sensul fenomenologic ca si-a propus sa pareze), a procedat intuitiv, a fost noros, i-a ghicit pe spanioli, dar cu siguranta ca n-a fost luat ca tinta de adversari. Cat priveste partea financiara de motivatie a celor doua echipe finaliste, iarasi, tine de domeniul miracolului ca Steaua a castigat. Spaniolii jucau pe o prima de 40 000 de dolari, iar Steaua juca pe… mai nimic (o Dacie, un apartament comunist, o decoratie?).
Insa Ungureanu nu vede aceste date obiective ale realitatii. Pentru el triumful a fost fals si gaunos, iar Steaua e blamabila pentru ca si-a construit echipa prin „colonialismul“ de partid si de stat. Observatia in sine este chiar imbecila. Cand inainte de caderea Cortinei de fier o echipa estica elimina o superputere fotbalistica europeana din Apus sau castiga Cupa Cupelor ori facea o finala de UEFA – era sarbatoare. De ce? Pentru ca financiar disproportia intre cluburile occidentale si cele rasaritene era colosala. Cum sa infrunti un megaclub, cu o organizare industrial-capitalista, bine burdusit cu sponsori, care-si poate permite sa cumpere ce jucatori vrea de oriunde din lume? Intr-un singur fel: printr-un comportament cvasiidentic, dar la scara comunista. In Vest, capitalul facea legea, in Est, politicul facea diferenta. Sigur ca Steaua a luat cu japca jucatori ca Bölöni, Barbulescu, Popescu, Hagi etc. Nu am avut insa niciodata impresia ca acestia ar fi jucat sub amenintare sau ca ar fi fost nefericiti cu performantele realizate. Si, in fond, despre ce discutam aici? Despre simptomele antidemocratice din fotbalul socialist? Nu e putin aberant? Mi se pare evident ca doar existenta unui „mecena“ politic, precum Valentin Ceausescu, a putut sa conduca la unica performanta reala din istoria fotbalului romanesc. Sa ne rusinam cu ea? Dar abia acum incepe patologia…
Desigur, autorul „Manifestului fotbalist“ ar putea sa-mi ofere drept contraexemplu performanta Craiovei maxima, din 1983, care a facut semifinala in Cupa UEFA, in premiera pentru fotbalul romanesc, cu jucatori crescuti de propriul club. Asa este, are dreptate, insa valoric nu comparam Cupa UEFA cu Champions League, dupa cum nu comparam semifinala cu triumful in finala. La drept vorbind, Universitatea si-a depasit conditia, jucand un fotbal frumos, tehnic si ofensiv, pe care l-a dus pana in preajma performantei – dar nu mai mult. Potentialul ei era cinstit si limitat. Or, discutam despre conditiile in care in Romania comunista se putea realiza o mare performanta sportiva in fotbalul continental, iar aceste conditii au fost exact cele descrise mai sus – inclusiv raptul de jucatori, directivele politice, presiunile oficialitatilor. Ca urmare, contraexemplul lui Ungureanu nu rezista, intrucat se refera la altceva. Eu nu discut temeiul moral al chestiunii de a face performanta, ci resorturile de a realiza efectiv performanta. Si oricum, sper ca nu in calitate de etician se ocupa Traian Ungureanu de fenomenul sportiv. Pentru aceasta, i-ar fi mult mai potrivit domeniul teologic sau al asistentei sociale…
Prin urmare, fie si in urma acestei sumare deconstructii a asa-ziselor interpretari si argumente pe care le foloseste constant Traian Ungureanu, cred ca rezulta cu suficienta claritate cat este ratiune si cat este umoare in interventiile acestuia. Si e pacat ca la un asemenea talent literar subzista atat de putina logica…