Imperiu, dar nu imperiu (I)
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
Uniunea e un Imperiu care nu e de fapt Imperiul negativ, asa cum il stim din istorie. E o constructie diferita, ce valorizeaza pentru prima oara valori si principii in contextul unei guvernari flexibile la care participa toti membrii „nonimperiului“, prin renuntarea deliberata la multe atribute clasice ale suveranitatii.
Asa cum arata Dominic Lieven in extraordinara sa carte asupra Imperiului in istoria universala – „Imperiu – Imperiul Rus si rivalii sai“ in Europa Evului Mediu conceptul de imperiu se bucura de o recunoastere aproape universala, fiind asociat cu unitatea crestinatatii, cu principii de pace, ordine si justitie „in cadrul comunitatii crestinatatii a regilor si subiectilor sai“. Tot Lieven demonstreaza ca Imperiul avea conotatii pozitive si in Europa secolului XIX, intrucat a fi un Imperiu insemna putere, forta (in sens benefic), dar si plasarea in avangarda civilizatiei, a progresului, putand fi „exportate“ catre alte popoare dornice sa beneficieze de fructele valorilor si tehnologiei generate in ordinea imperiala. Apoi lucrurile s-au schimbat dramatic. Conceptul de Imperiu a fost perceput ca unul profund negativ, implicand dominatie, opresiune, marginalizare, discriminare si forta bruta. Intr-o era a autodeterminarii si a nationalismului, a emanciparii sociale, ordinea imperiala era un rebut al trecutului, un anacronism periculos, o frana in calea evolutiei ordinii politico-sociale bazate pe statul national.
Recent, presedintele Comisiei Europene a comparat evolutia la care a ajuns Uniunea Europeana cu cea a unui imperiu. Ingloband acum 27 de tari si o intindere geografica ce acopera vaste teritorii, altadata apartinand vechilor imperii Roman sau Germanic, comparatia a nascut imediat controverse si chiar unele emotii publice (presa britanica a reactionat puternic, sugerand chiar necesitatea convocarii unui referendum national pentru ratificarea modificarii tratatelor constitutive ale Uniuniii). Bineinteles ca demnitarul european a aratat insa ca referinta la Imperiu e in antiteza cu vechile notiuni ale ideii de Imperiu (cele negative, subliniate de Lieven), adica expansiunea teritoriala, concentrarea de putere la centru, dominatia asupra popoarelor sau natiunilor, relatii asimetrice intre un centru puternic si o periferie slaba etc. Cu alte cuvinte, Uniunea e un Imperiu care nu e de fapt Imperiul negativ, asa cum il stim din istorie. E o constructie diferita, ce valorizeaza pentru prima oara valori si principii in contextul unei guvernari flexibile la care participa toti membrii „nonimperiului“, prin renuntarea deliberata la multe atribute clasice ale suveranitatii in scopul asigurarii unui spatiu comun de manifestare politica si economica si care respecta in primul rand diversitatea. E primul imperiu care nu e un imperiu. E prima cedare deliberata de suveranitate care, paradoxal, intareste suveranitatea statului si ordinea colectiva a statelor in acelasi timp.
Metafora, destul de complicata si, in mod cert, foarte controversata din ratiuni politice, nu e cu totul noua. In cartea sa, la care m-am referit de multe ori, „Destramarea Natiunilor – Ordine si Haos in secolul XXI“, Robert Cooper a oferit o perspectiva intelectuala de acest gen asupra evolutiei si semnificatiei Uniunii Europene. El considera ca ruptura care are loc in relatiile internationale prin aparitia Uniunii, prin dezvoltarea si prin expansiunea sa (in special dupa 1989), are un caracter intr-adevar revolutionar intrucat consfinteste trecerea de la o politica traditionala a modernitatii, bazata pe o distinctie neta intre domeniul intern si cel extern al statului, la una a post-modernitatii, in care aceste bariere clasice ale vechii suveranitati se ridica, generand un alt fel de politica si diplomatie, un alt tip de guvernare, interna si internationala. In rezumat, un alt sens, o cu totul alta intelegere a politicului si politicii. Imperiu sau si mai bine zis commonwealth ar fi, in opinia lui Cooper, definitia cea mai adecvata care poate surprinde semnificatia acestei schimbari in structura relatiilor internationale.
Timp de multe secole, in special dupa pacea de la Westphalia, ce a incheiat un razboi sangeros pe criterii religioase (care a zguduit din temelii ordinea europeana, provocand victime si distrugeri nemaiintalnite pana atunci), Europa a apartinut statului modern care si-a negociat in exterior interesele intr-un mod absolut, sau si le-a promovat cu bratul armat, in vreme ce, in interior, nimeni nu s-a putut implica sau interveni fara a incalca principiul ferm al suveranitatii. Ca adesea acesta era ignorat e o alta chestiune, care a tinut desigur de puterea reala a statelor in ordinea europeana, de forta acestora. Dar intre guvernarea interna si relatiile externe ale statului era un zid impenetrabil. Acestea nu se puteau amesteca.
Singura forma de asociere externa a statelor o reprezentau aliantele mai mult sau mai putin conjuncturale, menite sa creeze un soi de echilibru al puterii in raporturile europene sau, dimpotriva, sa-l restabileasca atunci cand el era rupt de ambitiile uneia sau alteia dintre puterile vremii. Dar si aceste aliante, fie ca vorbim de Sfanta Alianta constituita dupa razboaiele napoleoniene, fie ca ne referim la aliantele din preajma Primului Razboi Mondial, care au polarizat puternic Europa, erau expresia pura a intereselor de moment ale statelor care le compuneau. Pe un asemenea fundal al politicii europene, era nefiresc sa vorbesti de Europa ca atare, dincolo de un narativ nostalgic al miticului imperiu carolingian sau de o perspectiva eminamente culturala sau geografica. Se spune ca atunci cand Bismark a primit un raport asupra evolutiilor politice din Europa, in care se mentiona expres termenul de Europa, el ar fi notat sec si cu mult sarcasm ceva de genul: „Europa? Europa e o notiune geografica“.
Marele cancelar nu facea decat sa constate o realitate evidenta a politicului din acea perioada. Nu exista o Europa politica, iar daca se discuta despre „ordinea europeana“, ea privea desigur raporturile dintre puterile europene, asa cum reuseau ele sa se configureze in functie de forta de impunere a fiecarui actor individual. Era timpul politicii puterii si a intereselor clare descrise de Machiaveli si Clausewitz si practicate in termeni aproape perfecti de insusi Bismark, dar si de un Palmerston sau Churchill. Pacea si razboiul, ordinea si dezordinea s-au desfasurat sau fixat in aceste coordonate clare.
Fenomenul Uniunii a introdus insa un tip de legitimitate in relatiile europene, care nu mai concorda pe de-a-ntregul cu vechile precepte. Au aparut astfel structurile cooperative in interactiunea strategica, politica si economica dintre state, aprecierea interesului national in functie de interesele colective ale statelor si, mai ales, o erodare serioasa a traditionalei distinctii dintre ordinea interna si cea externa ale statelor. O legitimitate care a capatat si semnificatii morale, imbinand puterea cu principiile, geopolitica si etica la nivelul unei sinteze poate imperfecte, dar in orice caz inedite, in sistemul relatiilor internationale.
Nu este vorba de o viziune pur idealista, ci si de idealism, ca si de o optiune asumata pragmatic de state care si-au identificat inteligent posibilitatile de promovare a propriilor interese (politice sau economice), in consonanta cu o serie de interese colective.