Lacrimi gazetaresti la moartea lui Mihail Sebastian
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Accidentul care i-a retezat viata lui Mihail Sebastian la nici 38 de ani se producea exact cand autorul „Stelei fara nume“ se afla intr-o ebulitie creatoare neverosimila: niciodata nu va fi fost mai tragic de adevarat ca in acea zi de marti, 29 mai 1945, constatarea standard, de uz gazetaresc, cu privire la „smulgerea brutala a scriitorului de la masa lui de lucru“ ! Revenit in plina lumina pe scena scrisului romanesc dupa uimitoarea obligatie de a se ascunde la umbra unul pseudonim, Sebastian traieste cu repeziciune si euforie viata impresionantelor sale proiecte postbelice. „Spre teatru“ – scrie Geo Serban in editia speciala a „Realitatii evreiesti“ intitulata „Centenar Mihail Sebastian. 1907-2007“ – „isi va concentra intreaga energie, de cum se limpezeste cat de cat orizontul“. Ce inseamna primul an postbelic, ultimul an din viata tanarului si redutabilului scriitor, dramaturg, eseist si publicist? E un an intesat de proiecte ce pot umple o viata obisnuita. Proiecte evacuate in avalanse, cu o febrilitate neobisnuita. Sa le rezumam. La cererea teatrului Baraseum pune la punct o versiune noua a dramei „Potopul“ de americanul H. Berger. Adapteaza pentru scena romanul „Nopti fara lumina“ de Steinbeck. Figureaza pe afisul Baraseum-ului cu traducerea piesei lui Marcel Achard „Viata e frumoasa“ (tragica ironie !), pentru ca, in martie 1945, presa sa publice o stire despre succesul repurtat de dramaturg in fata comitetului de lectura al Teatrului National cu „Ultima ora“, piesa inclusa in stagiunea pe anul in curs. Intentiona sa elaboreze o carte despre Paris si spiritul francez. In paralel, scrie pagini revelatoare din Jurnalul secret destinat publicarii mult mai tarziu. Sunt pagini, ne spune Geo Serban, despre „comportamentele dubioase ale unora dintre confrati, romani si evrei laolalta, pusi pe galcevi concurentiale, prea grabiti sa incheie aranjamente profitabile si sa stearga cu buretele un trecut, macar dubios, de nu vinovat si incarcat de raspunderi“. In acel nebanuit (poate presimtit) ultim an, Sebastian face sali pline cu conferintele despre „Actualitatea lui Shakespeare“ (dramaturgul cu cel mai voluminos si consistent „dosar“ al tradarilor in istorie) sau despre Balzac, ganditor social. In acelasi interval de febrila prezenta, isi expune, la radio, punctele de vedere dupa vizionarea unor spectacole de teatru cu piese sovietice (Leonov, Gladkov, Korneiciuc, Simonov). In ziua accidentului vestile bune se tin lant. Trecuse pe la Teatrul Comedia, unde directorul, Sica Alexandrescu, ii ofera un contract pentru reprezentarea „Stelei fara nume“ la Budapesta, Viena, Paris, Berlin. E fericit si, la ora 14:45 se indreapta spre nou infiintata Universitatea libera democratica, unde urma sa tina prima lectie de literatura universala, programata pentru ora 18:00… La ora 15:15, relateaza „Universul“ de a doua zi, la rubrica „Intamplarilor din Capitala“, „cunoscutul scriitor si publicist Mihail Sebastian, domiciliat in str. Antim nr. 45, a fost victima urmatoarei nenorociri: in timp ce traversa bd. Maria, in dreptul bisericii Sf. Nicolae Vladica, a fost lovit si trantit jos de autocamioneta nr.16306 B, condusa chiar de catre proprietar, anume Ion Zapadeanu, din str. Cotofani-Tei nr. 35, care, vazand un bolovan de piatra in mijlocul drumului, a franat brusc vrand sa evite un accident. In momentul acela, insa, tija franei rupandu-se, masina n-a stopat, fiind proiectata violent inainte, astfel ca l-a surprins pe nefericitul scriitor, trantindu-l cu capul pe pavaj, fapt in urma caruia i s-a provocat fractura bazei craniului. A fost transportat indata la dispensarul Dr. Gadei unde, dupa o scurta agonie, a incetat din viata.“ (In acelasi stil denotativ al „Intamplarilor din Capitala“ va fi „murit „ in gazete, cu 56 de ani inaintea lui Sebastian, si Mihai Eminescu: pt. conf. recitit procesul verbal de constatare…) Accidentul (scrisese, in 1940, romanul cu acest titlu) pune capat succeselor ce incepusera sa curga la lumina zilei, precum si numeroaselor proiecte pentru o intreaga epoca (postbelica). Dupa o vorba cinica, adevarata viata a scriitorului este postuma. In lumea intelectuala romaneasca, uluita si indurerata, „un cor al simtirilor nobile s-a inaltat instantaneu“ – scrie Geo Serban. „Au ramas marturiile din ziare sa vorbeasca cititorilor inca mult timp, despre proportiile regretelor pentru acest napraznic sfarsit de cariera al eminentului creator, devotat literaturii romanesti.“ Nu poate fi destul de pretuita incursiunea documentara a lui Geo Serban pentru realizarea acestui supliment ce strange „corul simtirilor nobile“ dedicate lui Mihail Sebastian. Sentimentul celor care au varsat o lacrima gazetareasca la moartea lui Sebastian este definit cu rara intuitie de un martor ocular ca D. I. Suchianu: „La cimitirul Filantropia s-a intamplat un fel de minune. Mihail Sebastian isi primea acum, de la contemporanii sai, toata emotionanta stima pe care o meritase in timpul vietii. N-a fost o inmormantare ca toate celelalte. Din lumea imensa care se adunase acolo, multi, foarte multi nici nu-l cunosteau personal. Venisera adusi de un sentiment obscur de reparatie. Parca ar fi vrut sa spuna ca moartea, de data asta, violase regula jocului. Pioasa adunare era si o adunare de protest“. In acest fel, victima murea in triumf. Emotionanta este si evocarea lui Camil Petrescu, in ochii caruia Sebastiann „Era mai tanar si mai promis viitorului decat noi toti (…). Dar cand, dincolo de scriitor, gandesti omul, toata urzeala gandirii se destrama si creste, tulbure, din panica unei prezente ascunse… A fost sub zodia unei stele, si steaua lui a fost nu numai fara nume, ci si fara noroc“. O imagine memorabila a omului creioneaza Constantin Visoianu: „El era lipit de anume idei fundamentale. Respectuos si serios fata de ele, el nu lua in gluma, nici in desert, afirmatiunile esentiale ale propriei sale constiinte. In cultura noastra moderna, adesea superficiala si mercenara, el era un exemplu de cinste si seriozitate. Sfios si respectuos in fata oamenilor, de o mare decenta in viata, tare pe normele de omenie si de moralitate, aceasta era nobletea lui Sebastian facuta din vigoare si din delicatete. Om de cultura, adica angajat pana in adancul constiintei sale in orientarile esentiale fata de marile probleme. Si dezinteresat, cum rar se intalnesc oameni in zilele noastre aprige“. Este, poate, portretul cel mai fidel al omului exemplar si totodata straniu intr-un context ramas, asa cum il vedea bine Visoianu, interesat, superficial si mercenar, unde totul poate fi luat in desert si cu atat mai mult „afirmatiunile esentiale ale propriei constiinte“. Este foarte probabil ca suplimentele speciale Mihail Sebastian promise de „Realitatea evreiasca“ se vor aduna intr-o carte: una pasionanta si cu succes garantat. Editia speciala a lui Geo Serban reprezinta un prim si remarcabil capitol.