Nesimtirea: cod rosu
articol aparut in Cultura, nr. 83 din 2007-08-02» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Se stie, nici un necaz nu vine singur. A fost un cod rosu si probabil va urma un altul, iar mai spre toamna, inaintea alegerilor europarlamentare, vor veni inevitabilele, din pacate, inundatii, asa incat, in buna traditie, batalia dintre Mihai Viteazu si Sinan Pasa pentru podul de pe Neajlov se va relua pe alte cursuri de apa, in variante moderne si bine mediatizate. Anotimpurile s-au redus la doua – vara, iarna – iar calamitatile la trei: seceta, inundatii si, mai periculoase decat acestea, „mintea“ politica a natiei noastre, careia ii datoram cele mai mari daune. In perioada, din fericire, scurta, a codului rosu – caci in a celui portocaliu ne aflam de aproape trei ani! –, au existat si lucruri reusite: conferintele de presa, ale ministrului Sanatatii, bunaoara. Ele mi-au amintit involuntar de epoca gripei aviare, cand ministrul de atunci al Agriculturii parazita la orice ora din zi si din noapte ecranele televizoarelor, asigurandu-ne ca situatia e pe cale de rezolvare, in vreme ce unele din echipele sale macelareau tot ce avea aripi, iar altele se indeletniceau cu dezinfectarea masinilor, indeosebi cu apa din fantanile patriei. Cel putin asa se scria prin ziare, iar faptul pare plauzibil cunoscand obiceiurile locului. Asa cum spuneam, conferintele ministrului Sanatatii au fost reusite si, dincolo de efortul de a-si insusi limbajul unei profesii care-i era si i-a ramas cu totul straina, indicatiile erau bune, atata doar ca, in cele mai multe cazuri, ele se exercitau in gol. In Bucuresti exista doar cinci salvari cu aer conditionat, cel putin asa ne-a informat un post de televiziune, marea majoritate a celor existente fiind demult expirate. In realitate, in salvare sau afara era cam acelasi lucru, iar in spitale bolnavii isi aduceau de acasa nu numai ventilatoare, ci si hrana si medicamente. La periferia capitalei noastre europene nu exista canalizare, apa fantanilor, secata sau cu nitriti, este inutilizabila, cisternele tin locul canalizarii, iar lampa cu gaz si lumanarea au reocupat, in zilele caniculare, locul de cinste avut atatea secole, dar niciodata pierdut definitiv, in special in nu prea indepartata „iepoca de aur.“ Si in timp ce oamenii cadeau pe strada sau pur si simplu mureau de caldura, in timp ce secau rauri si fantani, se prapadeau recolte si animale, marea preocupare a politicienilor de varf era, cum lesne se poate banui, pe de o parte, votul uninominal, iar pe de alta parte, daca vom avea sau nu vom avea doua avioane prezidentiale! Cand, de fapt, pentru a fi la altitudinea modului de gandire dominant, ar fi obligatoriu sa importam camile, ca de beduini nu ducem lipsa! „Va trebui sa ne ocupam de ceva maret!“, zicea Hlestakov, celebrul personaj gogolian. In cazul nostru: oameni mari, dar tara mica. Seceta si inundatiile repetate ne-au ajutat sa descoperim ca s-au taiat in devalmasie paduri, s-a distrus sistemul de irigatii – atat cat era. Sper, de asemenea, sa se descopere si ca, in loc sa cari apa cu cisternele, mai profitabil ar fi sa se sape niste fantani. Ma intreb deseori ce ar mai trebui sa se intample ca sa intelegem in sfarsit ca mediocritatea si nerusinarea nu sunt sfetnicii nostri cei mai buni? Din pacate, aiureala din politica are corespondenta directa si in alte domenii, inclusiv in literatura si in stiinta.
Au aparut prea multe modele de gips poleite cu laude care la prima ploaie vor disparea, se vor topi. Deocamdata, exact ca in principiul lui Peters: fiecare tinde sau chiar ocupa – in spatiul nostru geografic si spiritual – locul pe care nu-l merita, pentru care nu este competent. Si in vreme ce soarele dogoreste si raurile seaca, votul uninominal a devenit „lung prilej de vorbe si de ipoteze“. Unde or fi stand ascunsi oamenii integri e greu de spus. Si cine sa-i voteze intr-o tara in care ignoranta, ura si agresivitatea inunda intregul spatiu spiritual, ba de cateva zile s-au revarsat peste hotarele patriei. Sa nu fi fost suficienti hotii, proxenetii, cersetorii si prostituatele, mai era, oare, nevoie si de politicieni pentru a consolida tristul nostru renume in Europa? Si asta, in treacat fie spus. Cat despre vot, oamenii cinstiti n-au bani sa sustina o campanie electorala, iar cei cu bani, s-a dovedit, nu prea sunt cinstiti. La noi, unde domina manierele fanariote, cine are nevoie de politicieni cinstiti? Cu acestia nu s-ar putea „trata“, nu ar inchide ochii la nevoie si ar veni in contradictie cu o justitie docila cu puterea si aspra cu dusmanii ei. Si, dincolo de toate, chiar avem partide bazate pe convingeri ideologice sau simple grupari unite doar de interese? Oare membrii Partidului Democrat, de exemplu, care au trecut peste noapte de la stanga la dreapta fara ca nimeni sa protesteze, fara ca macar un singur individ sa se simta lezat pentru ca a fost obligat sa-si schimbe ideologia, fac parte dintre cei onesti, dintre cei care ar trebui, in viziunea sefului lor real, sa conduca tara? Si pe urma, dupa ce criterii ar putea fi inlocuita actuala clasa politica si, inainte de toate, cine ar trebui sa fie arbitrul, judecatorul? Cine s-ar incumeta sa ridice primul piatra, cand santajul, coruptia si minciuna fac parte dintre legile nescrise ale lumii in care traim? La noi, din pacate, intrebarea are un raspuns diferit de cel biblic atat de cunoscut: aproape toti se cred victime, iar cei mai multi ridica piatra fara sa ezite. De aceea ne meritam si politicienii si soarta. Un mare savant spaniol, Ramon y Cajal, spunea ca „…totdeauna sufletele debile se adapteaza mai usor la eroare, de obicei simpla, decat la adevar, care este adeseori auster si dificil“. Din moment ce cartea si sanatatea sunt ignorate, din moment ce totul se face la intamplare, iar spiritul, generozitatea, frumosul au disparut din viata publica, nu ne putem astepta la mai mult. Sufletele debile produc tot suflete debile. Ma gandesc la cariera stralucita pe care o face Caliban in politica romaneasca. Si chiar in cultura.