Girueta Parvulescu
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Teodora Dumitru
In „Romania literara“ din 13 iulie 2007, Ioana Parvulescu îl lauda pe Cartarescu cu mari riscuri. Se risca pentru Mircea, chiar viata si-o da pentru. Fiindca e clar: în ceea ce ma priveste, ca cititor al Ioanei Parvulescu, existenta acestui articol este egala cu dizolvarea pana la pura inconsistenta a credibilitatii d-sale. (Cat despre serviciile hiperglicemice pe care se presupune ca le-ar face „Orbitorului“, ca ramburs al acestor sacrificii – dispensabile complet si complet dispensabile).
Politic vorbind, si ca dubla strategie de imagine (Parvulescu plus Cartarescu), din cauza profitului zero si a cheltuielilor maxime, „Zborul cartilor“
Revolutia lui Cartarescu nu e Revolutia romana: e Revolutia gazetelor si a talk-show-urilor din vremea lui Cartarescu. Ceausescul lui Cartarescu nu e Ceausescul biologic: e un emanat fictiv de uz personal.
Detalii:
Siragul de bombonici din cel mai recent articol al sau publicat în „Romania literara“ sta în cea mai decisa adversitate cu teoriile parvulesciene din cea mai recenta carte publicata, „In Tara lui Mitica“ (Humanitas, 2007).
Autoarea volumului „In Tara Miticilor“, unde, în spatiul a o suta si ceva de pagini, bate la palma cu rigla toata exegeza caragialiana care pariase pe relevanta realista a lui Mitica, schimba radical macazul teoretic si practic cand vine vorba de Cartarescu. Radical înseamna cu 180 de grade. Domnia sa însfaca bine „miza cea mai mare“ si „ce aduce nou“ volumul „Orbitor. Aripa dreapta“, înainte ca Vladimir Tismaneanu* sa acceseze nirvana pe acelasi segment al satisfactiei depline. Noutatea este critica ceausismului cronic si „povestea din decembrie 1989“
Cel mai tare mi-e teama de faptul ca Ioana Parvulescu chiar aici localizeaza geniul cartaresc: la intersectia dintre un fictionar patentat si un prozator realist. Nu e prima care face asta, observatia respectiva e justa & vetusta si nu ma leg de ea în abstract. Dar e prima care o face dupa ce publica un volum în care pune la îndoiala realismul lui Caragiale. Se pare ca aceste scrupule de corectitudine a reflectarii dispar integral cand e vorba de subiectul reflector Cartarescu; în aceasta zona, Ioana Parvulescu nu mai are retineri si dubii. Cartarescu e Mimeza în carne si oase, loial si milimetric dispus peste contururile societatii ceausiste si peste Rivolutie. Cartarescu este Documentul, în aceeasi masura în care este Visul. Si da-i înainte cu banda lui Möbius.
„Povestea din decembrie 1989 este partea unde se vede cel mai bine insinuarea noului prozator“; „un prozator mai realist care face concurenta minunatului poet în proza“, „Subiectul istoric al romanului este anul 1989, cu revolutia lui, cand tragedie, cand comedie umana“, „O parte din aceste lucruri, ca si din descrierea ultimilor ani comunisti, o sa para probabil cunoscute cititorilor care au trait evenimentele, iar riscul este acuza de déjà-vu. Or, asa cum se dezvolta în întregul lui, romanul nu se adreseaza strict acelora care îsi pot aminti ce au trait în 1989, ci si altor generatii sau, de ce nu, unui public strain“ (articolul citat). Déjà-vu-ul este un indice de fidelitate a viziunii – Cartarescu n-ar modifica fictionar, cum cica face Caragiale; el reda tot si toate asa cum au fost, astfel încat indivizii traitori de 1989 au halucinatii déjà-vu-istice cand îl citesc: „asa e, domne, exact asa a fost!“ (Se pare ca, dimpotriva, la Caragiale toti ar fi strigat: „Mitica? Fugi, domne! Care Mitica? Poate Costica!“)
Pentru Ioana Parvulescu e mai credibil si mai reprezentativ un M.C. care vede ziua, la orele 12. p.m., un fluture albastru cu anvergura aripilor de 3m, închis cu mama lui (a fluturelui), într-un lift din Bucurestiul postbelic, decat un I.L.C. care nici cand depasea cotele de avarie la simigerie nu practica viziuni de acest gen. Constat cu dezamagire ca aprecierile Ioanei Parvulescu, în marja conceptelor de realism/ reflectare realista sunt facute exclusiv pe baza unor politici de piata (se vand chestiunile raportate la inversul lor, respectiv un Caragiale-ultrafictionar, în contextul în care critica îi acreditase realismul neechivoc, sau un Cartarescu-realist – fiindca insul cu fluturi si crisalide s-ar putea dovedi nevandabil, fiind familiar chiar si pietelor balcanice, centrale si vest-europene). Aceste aprecieri n-au la baza nimic riguros, consecvent si coerent cu posibilitatea unui text de a verifica raportul de 1/ 1 cu realitatea pe care o are ca suport. Reflectati asupra acestui versus si votati pentru plauzibilitatea partilor lui: „Romania lui Caragiale nu este Romania contemporana lui“ („In Tara Miticilor“, 2007) vs. „Orbitor“ înseamna „un depozit de amintiri documentare“, un „déjà-vu“ pentru cei „care au trait evenimentele“ (articolul citat). Unul e fictionar (Caragiale), altul are forta exponentiala si profesionalismul arhivei (Cartarescu). De ce asa? Fiindca asa decide, circumstantial, girueta Parvulescu.
N-am urmarit prin textul de mai sus clasarea, nici macar obosirea subiectului „realismul la Cartarescu“. N-am urmarit sa afirm sau sa infirm capacitatea acestui autor de a mima realitatea sau de a construi versiunile ei credibile. Opiniile mele referitoare la acest subiect vor face obiectul unui text separat. In acesta am discutat doar o chestiune exterioara romanului „Orbitor“, o problema de principiu si de mecanism, anume incoerenta si parti-pris-urile Ioanei Parvulescu în manipularea conceptului de realism: fac acest intro pentru o posibila discutie despre pozele lesinator-admirative si despre politicile de periaj prost conduse.
* Fara dubiu, articolul lui Vladimir Tismaneanu din „Evenimentul zilei“, 18 iulie 2007, este în asentimentul Ioanei Parvulescu-comentatoarea lui Cartarescu-autor-realist. M.C. ar fi scris o carte-exponent-document, o „diagnoza intelectuala definitiva a destinului aberant al Romaniei sub comunism“, „marele roman al adevarului, al iluminarii etice si al destramarii sufocantului miraj totalitar“ (citez din Tismaneanu, cu mana la gura, ca sa maschez oaul adeziunii mele de suta la suta).
Fara dubiu, articolul lui Vladimir Tismaneanu – ca principiu – ar trebui sa-i provoace voma Ioanei Parvulescu-comentatoarea lui Caragiale: „marele roman al adevarului“? Ntt. Revolutia lui Cartarescu nu e Revolutia romana: e Revolutia gazetelor si a talk-show-rilor din vremea lui Cartarescu. Ceausescul lui Cartarescu nu e Ceausescul biologic: e un emanat fictiv de uz personal.
Intre aceste doua „fara dubiu“ care o întind, Ioana Parvulescu ar trebui sa se apuce de yoga ca sa reziste.
Erata: O regretabila inexactitate s-a strecurat in textul meu din numarul trecut, „Caragiale pentru hair-stilisti“. Profit de ocazie si insist ca, in locul titlului „In intimitatea secolului al 19-lea“, sa se citeasca fara „al“ si fara „lea“.