„Zbiru’“ @ Vacaresti
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Nu-l beti dintr-odata. V-am spus, vinul rosu este sangele Domnului. Cu el se vorbeste în plescaitul papilar. Daca-l torni pe gat socheaza creierul. Il loveste. Savurandu-l în înghitituri mici, stimuleaza cugetul si va da sansa sa vorbiti cu el. Sa va excitati si sa va redescoperiti, influentand subconstientul. E doar un catalizator al spiritului. Iar cine nu stie sa-si provoace si sa-si asculte subconstientul, nu are cum sa reuseasca. Este o întoarcere a excitarii care se transforma, bine respectat traseul, în actiune bine gandita si apoi executata.
Am coborat toata clasa la Vacaresti. Soare, lumina, vara de vis. Gara mica, impiegat de rigoare. Si trenul pleca imediat, la un minut, spre capitala. Parcurs de cale ferata orientala. „Zbiru'“ nu ne-a aliniat. Era elegant, fara cravata, scrobit si distant. Pe mine si pe Livica ne urmarea din geana. Pana la domeniile Vacarestilor am mers ca printr-un gulag de vara, prin praf. Ne-a explicat atat:
– Acesta, pana la conac, era drumul de calesti.
– Sa le fie tarana usoara! Rosti, într-o liniste alarmanta, spre grup, Livica.
Nu se zambea. Peste toti era „Zbiru’“!
Intrarea cu arcada romano-bizantina, faramaturi de ziduri, alee vaduvita de caldaram si singura în picioare, Biserica. Distinct, naosul si pronaosul. Acoperis cazut din catapeteasma. Blestem sau degradare printr-o lunga neatentie.
„Zbiru’“ doar ne privea, ne cerceta, parea, paradoxal, un fel de comisar. Dar nu sef de cadre! A-nceput sa ne vorbeasca. Poezia Vacarestilor, doua ore pe de rost. Era spre pranz si se facea destul de cald. Simtea ca ne era foame. Programase picnicul si ne anuntase sa fim pregatiti în acest sens. Aveam merinde, cum s-ar spune... spre Siberia.
Ne asteptam sa vorbeasca nu numai despre ctitorii Vacarestilor, ci si despre evadatii lor. A amintit ceva si a dispus socant: „Cei ce pleaca, chiar daca fac bine si produc pe acolo, n-au dreptul sa ne judece – jignitor sau distant – ca se-ntampla atatea rele ce depind si de noi. Aduce si a lehamite, dar si a tradare. Oricum, slabiciune… – Piatra calcata de suvoi ramane în albie. Suporta si spera ca va îndrepta suvoiul spre mai bine!“
S-a jucat ca un maestru cu noi, ne-a coborat în vale – parea imensa – spre iazuri. Privind, iarasi, prin ochii imaginatiei, într-o reîntoarcere de asimilare a peisajelor, aveam impresia ca vad domeniile britanice sau ale Loarei, din care disparusera castelele. Iarasi damnare acceptata, pe care n-am putut s-o contrazicem nici macar prin pastrarea atenta a ceva... ruine.
Suficient de neîntelegatori la ce asistam, „Zbiru’“ ne-a invitat la masa. A cazut tacerea. El singur, la început cu un stergar alb, pe care-si pusese cateva farfurii cu branza, oua, paine si cozonac. Ne-a invitat sa mancam simplu si direct: „Va rog, veniti si langa mine!“. Marina, Nina, eu si Livica ne-am apropiat de stergar, primii.
Stateam zoghin. Si el, cat era de mare. Ceilalti doar s-au apropiat. Si Livica adusese oua. Erau tari, asa ca în benevolenta lui lua, chipurile, în schimb, unul de la „Zbiru'“, alintandu-se ca simte, moale, galbenusul. Si se acoperi de ridicol:
– Vai, domn’ Oprescu, ce nimerite a facut ouale doamna!
– Nu stiu înca, Livica, cum sunt. O sa vedem împreuna, numai ca acasa gatesc numai eu.
Ne-am ridicat privirile, le-am încrucisat fixandu-ne în ochi. A început sa zambeasca si ne-a explicat:
– Tineti minte, este ca în pustiu, spune Biblia: „bucatele facute de mana voastra sunt singurele care va pot hrani cu adevarat“. In viata nu stii ce se-ntampla. Si ce s-a deschis. „Dupa ce a murit prima mea sotie, mi-au trebuit opt ani sa accept o alta consoarta. Fiica mea era mica, avea 7 ani. Am gatit, am spalat si am tinut toate ale casei numai eu. Si au fost ani. Greu la început. M-am obisnuit repede, dupa aceea. Chiar reconfortant. Cand o luam pe micuta în brate, dupa ce mancasem si-i facusem toaleta de seara, sub plapuma, simteam povara cresterii adevarate. Va doresc s-o simtiti si voi. Este singura care va mobilizeaza în viata“.
Pe la jumatatea mesei, au sosit doi tarani, cu ceva sticle de vin. Fix la momentul potrivit.
– Beti un pahar de vin rosu, din ce a mai ramas din „via Vacarestilor“, cei care l-au adus sunt prietenii mei, îngrijitorii spiritului lui Dionysos, alfabetizati de mine, acum vreo 15 ani“. Ne soca, iarasi, „Zbiru’“.
– Luati-l ca pe un dar al zeilor si simtiti-l ca atare. Sunteti mici, beti un pahar, doua de vin si atat. Poate si o tuica, ca-i obiceiul nostru tribal. Dar beti-le voi pe ele, nu ele pe voi. Tentatia e mare si nu mai este decat un pas la viciu – care-i, de fapt, imediat, o boala.
Erau ceva sticle, iar noi vreo treizeci, dintre care cam o treime fete.
– Voi nu beti, comanda Livica, uitandu-se catre „ele“ cu un deget aratator amenintator. Si încerca sa ia doua sticle.
– Hai, Cornele, ia-l pe Tica si pe Sandu Andronescu. „Lucram“ mai încolo.
Dar cazu vocea „Zbirului“.
– Domnul Stoica, bem un pahar cu totii. Nu facem cazemate de izolare. L-ai vazut, vreodata pe bunica-tu ca bea în pivnita, de unul singur? Mereu la masa, cu toata familia, cu masura. L-ai vazut vreodata ca-l domina hemoglobina zeilor?
Livica ramase mut, se-ntoarse de pe un început de carare, unde ne pandea numai sarpele dihoniei. Ii cazuse fata, dar îsi revenea repede:
– Aveti dreptate domnule profesor. Ma-ncearca diavolul. Stiti ca are cazare în hartoapele Glodenilor. D’aia tataia, stiti bine, mai înmoaie bastonul în coastele mele.
– Nu bastonul, domnul Stoica, centironul. Stiu bine, spuse „Zbiru’“ si continua:
– Vrei sa-ti spun mai multe. Haide sa ne oprim aici.
– Cu mare placere domnule profesor si apreciez gestul.
Tare Livica, simpatic, caustic si agresiv decent, pilduitor adesea. Este si acum un spectacol de director, la Glodenii neamului sau, acolo unde continua traditia de instruire adevarata a progeniturilor neamului.
Am mancat, am gustat si vinul, lipsindu-ne, iar, de cugetul „Zbirului“.
– Nu-l beti dintr-odata. V-am spus, vinul rosu este sangele Domnului. Cu el se vorbeste în plescaitul papilar. Daca-l torni pe gat socheaza creierul. Il loveste. Savurandu-l în înghitituri mici, stimuleaza cugetul si va da sansa sa vorbiti cu el. Sa va excitati si sa va redescoperiti, influentand subconstientul. E doar un catalizator al spiritului. Iar cine nu stie sa-si provoace si sa-si asculte subconstientul, nu are cum sa reuseasca. Este o întoarcere a excitarii care se transforma, bine respectat traseul, în actiune bine gandita si apoi executata.
Ne-am strans stergarele si, dupa ce vorbise, am mai gustat în liniste, ca într-un asezamant monahal.
Am plecat spre biserica familiei Vacarestilor unde se mai slujea. O alta surpriza programata. Doi preoti ne asteptau. Urcand, toaca si clopotul ne chemau. Parea o zi de denie. Acoperisul nu mai era. In firide si pe catapeteasma se aflau, acum, icoane. Nu ca la venire. Am constatat mirajul în evlavie. Socati!
– Sa ascultam copiii, ne pastori „Zbiru’“. Era prima data cand ni se adresa astfel. Am stat împietriti vreo ora. Limbile de ceas se ducea spre opt. Ne asezaseram în genunchi, „Zbiru’“ dadea tonul, se-nchina ca si noi, în ritualul preotilor. Nu ni-l închipuiam astfel. Desi parea coborat între noi din frescele Comnenilor din Bizant.
Preotii ne-au împartasit pe toti, dandu-ne „sangele“ si „trupul“ Domnului. In tacere. In final, marele profesor l-a rugat pe un preot sa ne vorbeasca. Nu ceva deosebit, doar o rugaciune vie a sensului Invierii în toate. Preotii au iesit din biserica, conducandu-ne. Am sesizat un semn imperceptibil al „Zbirului“ catre unul dintre predicatori. Acesta ne-a rugat sa parasim domeniul Vacaresti într-un cantec drag Elenei Vacarescu si necesar neamului romanesc. Il stiam din primele ore, cu „Zbiru’“ – „Desteapta-te romane!“. „Zbiru'“ în fata preotilor, cu un arhanghel, iar noi, în grup neorganizat, 3-4 pe alee, pana la strada. Eram usor socati. Stiam ca nu-i cantec acceptat. Mai mult – interzis. Si am tacut un pic. „Zbiru'“ s-a întors întelegandu-ne :
– Bine, nu e voie si va este, poate, frica. Dar, ce se face oare, în lumea asta, ca sa-i foloseasca, daca nu presupune frica si înfrangerea ei? Am sa stau cu fata si încep eu. Sper ca n-ati uitat versurile. Vorbim doar de reîntregirea neamului care-a fost si n-avem nimic, deocamdata, împotriva a ceea ce se-ntampla. Haideti!
Si a-nceput sa rasune satul. Mai mult, am cantat doi kilometri cat a tinut drumul, încontinuu, pana la gara. „Fiara cu aburi“ sosea. Am stat împreuna, pe culoar, cele sase minute. N-am mai cantat. „Zbiru’“ ne cuprindea cu ochii, multumit de noi.
* * *
Am mai avut si alti profesori interesanti. De anvergura si personalitatea „Zbirului“, nici unul. Aceasta combinatie de autoritate exercitata atunci cand trebuie, competenta si sensibilitate sufleteasca (si aceasta cu masura) constituie melanjul eficient de care am avea nevoie. Pe toate palierele societatii. Din pacate, am avut rar un astfel de climat. Care trebuie impus si constatat de sus în jos. Doar oaze scurte de astfel de lumina, acoperite de lungi, interminabile perioade de întuneric. Cioran spune ca „ne lipsesc o mie de ani de istorie!“…
Exagerat – si, desigur, se refera la o perioada în care altii ne-au impus ordinea în casa. Exprimare socanta si greu de sustinut. Dar, dupa 1601, pana prin 1840, o data cu venirea grupului de intelectuali masoni, scoliti la Paris si Berlin, am avut vraiste musulmana pe meleaguri. Dar si Regulamentul organic, dupa 1820, controlat total de rusi. Poate ca de atunci ni s-au împamantenit cele mai pagubitoare obiceiuri.
Am, adesea, în puterea ochilor, parca vie si atotcuprinzatoare în vremurile ce au urmat, imaginea lui Nifon, în cerdacul Palatului Domnesc de la Targoviste. In fata marii de jalbe în protap îsi scutura de praf papucii orientali, a lehamite. Dar si semn ca, pe la noi, nu se poate face nimic temeinic si durabil… Si era pe la jumatatea secolului XVI!
S-a spus ca acesta ar fi un blestem. Nu vreau sa cred.
Se pare ca aproape toate acestea capata o explicatie prin cugetarea dureroasa a marelui Iorga: „Celula valaha e slaba“. Sau, si mai bine spunea, la 1904, Titu Maiorescu, referindu-se la chemarea noastra spre politic realist si filosofic: „Nu rezista celula neamului!...“.
Daca asezam peste toate aceste lucruri, care ar trebui sa ne faca si mai abitir sa ne luptam pentru fiinta nationala, altfel dotata, verdictul lui Plinius cel Batran – „Cei slabi au numai speranta, dar nici-o scapare!“ – pare si mai condamnabila contemplatia destinului. Acolo, în cerurile în care s-ar putea sa fim doar o eprubeta, în care se fac felurite experimente, pentru noi sa existe mereu îndurare… Si îmi aduc aminte, imediat, de prima lectie de drept roman a profesorului Molcut, cu studentii. „Ducele de Ghergani“, cum mi-am permis sa-l definesc – acolo unde tatal meu a scos pistolul de magistrat, în martie 1946, cand, „de la centru“, pe motocicleta, venisera doi activisti sa schimbe urna în care de decenii se gaseau numai „taranistii“ – era necrutator în a aseza distanta dintre catedra si bancile amfiteatrului. Ii întreba pe studenti: „Care credeti ca este cea mai mare nenorocire a umanitatii?“.
Raspunsul corect, dupa imaginatia sa actuala, se spune ca nu l-a primit înca. Si atunci raspundea tot el, „Ducele“: „Daca am fi singuri în spatiu, ca o protuberanta, aceasta ar fi marea condamnare a civilizatiei umane. Va dati seama ca ar trebui sa înnebunim imediat? Am fi singuri...“