Pumnagiul, Criticessa si Profetul
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
La aproape un deceniu dupa aparitia primei editii a „Caderii Bastiliei“, Editura Corint publica, în colectia „Scriitori romani“ (coordonata de criticul Daniel Cristea-Enache), a doua editie, definitiva, a romanului lui Horia Garbea. Cu un program de lansari si lecturi bine pus la punct, asteptata de cititorii (înca) interesati de moravurile scriitoricesti dambovitene si fani ai umorului debordant al autorului, considerat „om orchestra în apatica literatura romana de azi“, cartea are succes de librarie si de targ editorial. Se citeste cu placere, pe alocuri, cu delicii chiar. Iar în receptarea ei critica n-au aparut noutati fata de 1998, cand s-a spus/ scris despre „Caderea Bastiliei“ ca e o epopee eroi-comica, o comedie cu scriitori, o vesela povestire, într-un fel citita de catre cunoscatorii vietii literare de la sfarsitul anilor ’90 si într-alt fel de catre publicul „larg“, inocent. Si totusi...
Horia Garbea nu-si uraste, nu-si iubeste personajele, le întelege. Si întelegandu-le, le ofera si cateva momente de evolutie fara sfori.
„Veata trebe scrisa...“
...spune, pregatindu-se de amor fierbinte si razbunator, personajul Aldu Radulescu, prozator, fost pumnagiu, „om cu puscaria facuta“. „Trebe“ scrisa, se conformeaza Horia Garbea, îmbracand hainele cronicarului. Un cronicar de istorie mica, începuta „într-o buna dimineata“ si sfarsita într-o alta, dupa ce, pe parcursul a o suta patruzeci si ceva de pagini, vor fi cazut multe Bastilii „de carton“. In atingere directa cu literatura, în ipostaza ei istoric-memorialistica, autorul se dedulceste la naravurile si moravurile cronicarilor munteni. O cronica de zilele noastre este romanul „Caderea Bastiliei“, scris cu limba de aspida si cu detasare de papusar, care manuieste sforile de la distanta, lasand lat lung personajelor sale. Ca narator omniprezent, care-i tine însa la distanta pe ipochimeni, pentru a-i vedea/ descrie mai bine, cand în umbra, cand în lumina, gratulandu-i cu potop de vorbe zemoase, între înjuratura si scatoalca. Fierbandu-i la foc marunt, cu o frenezie/ bucurie a scrisului mai rar de gasit la congenerii „abisali“.
Personajele sale, între care stau în fata amintitul Aldu, criticessa de „scoala noua“ Alteea Fleciu si „scribalaul“ profet Rafael Robanescu, talonati de prozatorul „realist“ Calin Tîru, sunt oameni de hartie (scrisa). Atunci cand nu devin un fel de umbre de teatru chinezesc al fulguratiilor. Tot ce li se-ntampla, ce fac si ce gandesc vine din literatura. Din literatura mare, ce trece ca prin sita prin fapturile lor perisabile, din cuvinte (ale altora) care-i îmbraca, nastrusnic, cu veselie (mai debraga trista) în haina de împrumut, de pomana, chiar. Cautarea identitatii (scriitoricesti, fireste), orgoliile de creatori (cei mai!) care-si doresc onoruri si premii literare, conditia de damnati sau de profeti în pustiu, inocenta provinciala fata cu perfidiile metropolei, revelatiile si caderile în infern sunt toate la mana a doua în romanul in care, vorba autorului din „avertisment“ –, „nu apar personaje pozitive, nici situatii fericite sau macar favorabile“. Depuse în fata cititorului într-o cutie cu marionete, scoase de-acolo si lasate sa se agite în laturile aferente, între chitimia din „Caderea Bastiliei“, terasa Muzeului Literaturii ori casa cu geamlac de pe „Veronica Micle“, cu escala (infernala) în subsoluri de tipografie si incursiune în provincial-etilicul Draculesti, personajele lui Horia Garbea se vad enorm(e) si (se) simt monstruos prin atingere cu literatura mare. Atingere de care nu sunt, nu e nevoie sa fie constiente. Sa dam doar o mostra din monologul lui Rafael („povestit“ de narator) în noaptea de dinaintea decernarii premiilor scriitoricesti: „e bine, e ca si cum ai numara oi înainte sa adormi si fiecare oaie ti-ar spune stapane, oh captain, my captain, pacat ca nu ai învatat englezeste, branza bacanului de pe deal este mai buna decat lumanarile acarului din vale, this is a dog, is this a dog? Yes it is, nu e greu, a devenit simplu si nici macar n-o mai aude, se simte prejmuit ca o gradina, ca un parc în care filmeaza Antonioni, în timp ce altii au neveste, copii, telefoane celulare si se duc zilnic la serviciu, iar el sta în Caderea Bastiliei si totusi, desi ea a cazut de doua sute de ani, nu are niciun drept al omului, are doar datorii, ce-i pasa codrului de ele, totusi e tanar, vinul îl stie pe de rost, cine are parinti pe pamant, tot mai are o sansa, dar e încercuit, de ziduri, ca aia de pe Arges, o caramida în zid, între zidurile arenei si vin leii, leoaicele tinere si el e profetul si toate le are, si simte caldura, abia acum o simte bine pentru ca striga, auzi-o cum striga, Rafael, Raf, Ra... trebuie sa-i spuna nu mai sunt Rafael, acum e profetul, este Daniel, ai priceput, sigur, atunci ia spune, spune, sa aud, cine sunt eu, esti Daniel, e profetul si toate le are, esti Danie! Dani....! Dan...! DA!“
„Si literatura trebe traita...“
...spune acelasi Aldu Radulescu si o traieste împreuna cu toate personajele din „Caderea Bastiliei“, cum se pricep ele mai bine. Aceasta e adevarata revolutie/ rivulutie a lor, caci libertatea o au în sangele si carnea naclaite de citate, egalitatea e aceea ca toti sunt „nebuni de legat“, iar fraternitate unde s-a mai vazut printre „scribalaii“ care si cand înjura o fac... literar, cu dichis – „tu-ti Balzacu’ ma-tii!“ – iar cand fac amor, actul e „un curs de proza“ prin „Rascoala“, „Groapa“, cu sau fara „Princepele“. Pentru cronicarul narator, ei sunt, de-a valma, la gramada, „acela“, „aceea“, ala“, „aia“, „aia“, aratati cu degetul (cum o faceau si înaintasii munteni), fara dispret însa, fara ura sau ranchiuna, barfiti egal, cu metoda. Si totusi... Din cand în cand, peste aceasta „umanitate“ papusareasca în agitatie coboara o umbra stranie, o adiere metafizica, se iteste un destin implacabil. Aflat la loc nepotrivit, Aldu contribuie la uciderea poetului aspirant Pavel Onorius, poetesele îmbracate în negru, stranse ciopor într-un colt al terasei, ca o ceata a bocitoarelor antice, dau sama de sirul nesfarsit (parca) de morti care secera obstea scriitoriceasca într-un an nefast, jurizarea se face cu aluzii la Ecleziast, o ciudata lingoare îl stapaneste pe alesul Mitica Unguroiu, jurnalista Clotilda si „realistul“ Calin Tîru capata puteri malefice, de femeie suie care deoache si de varcolac hipnotizator. Fireste, toate acestea fac parte din joc, sunt mostre de umor negru remarcabil, îsi au locul bine gasit în economia naratiunii. Si totusi... Horia Garbea nu-si uraste, nu-si iubeste personajele, le întelege. Si întelegandu-le, le ofera si cateva momente de evolutie fara sfori. Clipele în care latul e scos si papusile „respira“, înainte de a fi asezate în cutie, de unde vor fi extrase din nou, pentru urmatoarele reprezentatii. Un asemenea moment este acela în care Rafael Robanescu, zmeul zmeilor, cel mai cel scriitor (în viziune proprie!), înscris în audienta „la presedintia tarii“ si primit doar de consilierul cu probleme culturale, „mult mai tanar decat el, total necunoscut“, care-l asculta apatic, cu un aer „de serviciu“, nu-si poate face, coerent, expunerea „asupra situatiei literaturii si artei“ si, confundat, la iesire, de catre petentii asezati la coada, cu unul care a venit „tot pentru legea pamantului“, plange. Insa foarte putin, ca sa dam un citat folosit, între atatea altele, în „Caderea Bastiliei“.
Sau finalul romanului, în care, cu toate ca i se refuza experienta initiatica a lui Dante, pumnagiul Aldu Radulescu recunoaste totusi „iubirea care rotea sori si stele“, de parca naratorul omniprezent l-ar fi îndepartat, pentru o clipa, din fata salvei sale de ironie muscatoare.
Eleganta editie definitiva a romanului lui Horia Garbea are pe coperta un detaliu din „Moartea lui Marat“ (sau „Marat asasinat“), foarte cunoscuta pictura a lui David. Aluzie în raspar la istoria mare cazuta în istoria mica si, totodata, aluzie la moartea neglorioasa a unui erou de-o clipa, cazut sub loviturile de pumnal ale nebunei Charlotte Corday. Ceea ce era de spus, s-a spus. Ce e de citit, se citeste cu interes si placere, chiar printre randuri, nu asa cum avertizeaza motto-ul din Ion D. Sîrbu: „cu efortul ce mi se cere ca sa aflu de ce pizda ma-sii merge cu drezina Milionarul lui Banulescu, eu as putea reciti Critica Ratiunii Pure “.