Istoriografia si confruntarile ei... specifice
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
In Romania postcomunista, sistemul institutional, inclusiv cel educativ si de cercetare, este supus provocarilor stiintifice si sociale care, inevitabil, impun exigente noi, reabordari metodologice si de discurs, redefiniri ale nivelului performantei. In „Poarta leilor. Istoriografia tanara din Transilvania (1990-2005)“ – carte aparuta la Cluj (vol. I, 2005; vol. II, 2006) si a carei analiza m-a determinat sa reflectez la unele evolutii ale „meseriei de istoric“ –, Ovidiu Pecican încearca sa surprinda parcursul liniar sau sinuos, individual si de grup, social si profesional presupus de procesul formarii si afirmarii unor „istorici tineri“ clujeni. Incearca, de asemenea, printr-o analiza metodica, sa depaseasca interpretari istoriografice care, dupa cum de altfel sugereaza acelasi autor în alta parte (vezi articole aparute în revista „Verso“, publicatie bilunara editata de Fundatia pentru Studii Europene „Ideea Europeana“), au aplicat acestui proces „o critica pausala, în bloc“.
Constatarile istoricilor sunt o evidenta: erori si lacune (inacceptabile!) de cultura istorica sunt frecvent prezente.
Disputa cu trecutul istoric, cu istoriografia „trecuta“ si cu reforma
Autodeclarata ca demers istoriografic, de istorie recenta si regionala, cartea lui Ovidiu Pecican se vrea un imbold spre alte analize istorice si ego-istorice (cel de al doilea volum este dominat de aceste ultime perspective). Omiterea unor aspecte precum confruntarea dintre inovatie si conservatorism în cadrul iluzoriului pluralism istoriografic recent (e adevarat, promovarea inovatiei este vizibila, mai ales în mediile academice clujene) creeaza impresia ca în istoriografia transilvana se manifesta doar armonia paradisiaca si egalitatea (exprimata, efectiva) a egalitatii de sanse. Evident, exista succese notabile, avansuri ale discursului novator, afirmari, cel putin în aparenta, ale unei generatii tinere de istorici (autorul cartii amintite ofera referinte bibliografice substantiale – si precumpanitoare – la productia istoriografica a cercetatorilor clujeni). Cu toate ca astfel de realizari, desigur ilustrate si în alte spatii academice, precum cel iesean (de ani de zile propune teme interesante „Xenopoliana“, Buletinul Fundatiei Academice „A. D. Xenopol“ din Iasi), par a demonstra ca cercetarea istorica este o expresie a înnoirii generale, interesul pentru studierea istoriei ca disciplina scolara cunoaste un declin vizibil. Or, istoricul Pecican, dar si alti analisti ai evolutiei investigatiei si învatamantului superior de profil, în texte recente concentrate pe problematica reformei domeniului, acorda spatiu doar în ultima vreme fenomenului mentionat.
„Semnalul de alarma“ a fost însa tras, cvasioficial, de o întalnire a reprezentantilor Facultatilor de Istorie din Romania. La acest contact fara precedent, desfasurat sub egida retelei „Clionet“ la Suceava, în acest an, istoricii au semnalat faptul ca „scaderea si chiar lipsa culturii istorice începe sa se manifeste la nivelul societatii romanesti prin manifestari de xenofobie, rasism, antisemitism, diminuarea simtului civic si a sentimentului national. Daca în statele vecine, pana la absolvirea liceului, istoria ca disciplina este obligatorie în scoala la nivelul a 2-3 ore/saptamana, în Romania, în multe cazuri, s-a ajuns la o ora/saptamana sau chiar la eliminarea acestui obiect din planul de învatamant la unele profiluri. Aceasta situatie are consecinte de scurta si de lunga durata, între care mentionam scaderea calitatii absolventilor de liceu în ceea ce priveste pregatirea istorica si, implicit, a studentilor, dar si impactul la nivelul formarii civice a tinerei generatii, a nivelului de cultura generala a acesteia“ (am citat dintr-o analiza neoficiala). Ca solutii, vizavi de acest fenomen cultural postcomunist, aceiasi reprezentanti, propun ca „în învatamantul preuniversitar sa se aloce minimum doua ore/saptamana, indiferent de profil, iar, pe de alta parte, ca istoria sa fie inclusa în planurile de învatamant ale celorlalte facultati si specializari, cu un statut echivalent cu cel al limbii straine si educatiei fizice, iar predarea acesteia sa fie asigurata de specialisti“.
Istoria si învatamantul de masa
Constatarile istoricilor sunt o evidenta: erori si lacune (inacceptabile!) de cultura istorica sunt frecvent prezente în prestatiile personajelor si personalitatilor din presa scrisa si vorbita, uneori chiar în articole si emisiuni care dezvolta teme de istoria civilizatiei universale si romanesti! De asemenea, nu trebuie sa ignoram faptul ca, din dorinta de a satisface nevoi academice, orgolii, dar si interese clientelare, unele facultati seamana cu niste „fabrici cu foc nestins“. Astfel, departamentele si facultatile de „relatii internationale si studii europene“, care deseori, prin planul de învatamant, au atingere cu teme de istorie culturala, au ajuns sa „scoleasca“ destui studenti fara exercitiul învatarii si fara elemente esentiale de „cultura generala“, chiar si masteranzi care pot folosi formule aberante precum „epoca comunista interbelica“ pentru a defini primul deceniu postcomunist („inventia“ e autentica, îi apartine unei masterande sibiene, profesoara de istorie si geografie, care a absolvit acum 15 ani Facultatea de Geografie de la Universitatea bucuresteana, iar acum o luna a luat licenta în istorie la UBBC!). Asistam oare la efectele preconizatului „învatamant superior de masa“?! Desigur, învatamantul nu-si propune sa formeze excelente creatoare la nivel de masa. „Scopul învatamantului specializat nici nu mi se pare a fi acesta, ci mai degraba o crestere generala a nivelului de instruire, o formare mai accentuata si mai riguroasa a constiintei istorice si a cunoasterii trecutului, o vizitare a vremurilor de altadata cu ajutorul unor metodologii de specialitate plurale, pentru a oferi macar motive de reflectie asupra precedentelor, asupra prezentului si, poate, a viitorului, cu intentia de a obtine cetateni mai deplini, mai activi, mai capabili de a imagina proiecte sociale.“ (Ovidiu Pecican, „Autoritatea istoricilor“, în „Verso“, an. II, nr. 16, 15 aprilie – 1 mai 2007, p. 24)
Reforma învatamantului, excesiv invocata, apreciata în anii '90 si contestata astazi, este, în fapt, un lucru neterminat precum o masa cu trei picioare. O societate în devenire revendica reforme profunde ale sistemului sanitar si educational. In schimb, în Romania, asistam la desfasurarea unui soi de „reforma permanenta“: lansand reabordari si reorientari ale acesteia, Ministerul Educatiei a facut „pasi înainte si pasi înapoi, înaintand ofidian si repliindu-se în formula racului, ascultand impulsurile unor ministri voluntari si dand curs sugestiilor sau presiunilor fortei politice care i-a propulsat“ (art.cit.). O astfel de viziune, pe care o împartasesc, pare a continua capitolele cu respiratie autonoma pe care Ovidiu Pecican le-a integrat în analiza istoriografica si culturala din volumul II al „Portii leilor…“; ma refer în mod special la capitolul V („Contextul: mit, istorie, scandal“) si la o parte din capitolul VI („Dimensiunea metodologica“), capitole care depasesc problematica propusa (v. prefata volumului I, 2005, p. 9-14) si discuta unele dintre efectele „complementare“ ale reformei învatamantului si cercetarii. Pacat ca, uneori, acelasi analist percutant devine precaut si gaseste alibiul perfect pentru unele demersuri universitare care au, de cele mai multe ori, o finalitate meschina. Anumite productii istoriografice romanesti prolifice, realizate în scopul penetrarii rapide a ierarhiei academice si salariale, sunt considerate (pe parcursul cartii amintite): „redactari initiale, îmbogatiri ale proiectului“, „strategie publicistica“, „reluari ale unor proiecte în mai multe etape editoriale“; aceste definiri justifica, pe parcursul analizei lui Pecican, reluari excesive ale aceluiasi text în alte editii, alte edituri, ca rod al unui nou demers stiintific si nu ca autoplagiat (stim ca orice reeditare este considerata, conform traditiei academice, „editie revazuta si adaugita“, mai ales daca un text publicat anterior a cunoscut la a doua sau chiar la a treia editie, îmbogatiri substantiale si reevaluari). Mizele unor astfel de operatii nu sunt de neglijat, notorietatea vizibila si un salariu „cu multe zerouri“ sunt impulsuri irezistibile.
Spre eternitate: mereu sub Zodia Racului?
Originalitatea abordarilor vizavi de evolutiile istoriografiei transilvanene se face simtita dupa ce autorul realizeaza, mai întai, o incursiune sintetica (detectabila ca optiune si în alte analize ale fenomenelor istoriografice) în „arealul“ istoriografiei romanesti comuniste, marcate de cenzura, instrumentarea discursului istoriografic, aservirea din perspectiva nationalista a „efortului de recuperare a istoriografiei burgheze“, dar si de prezenta unor exceptii si rezistente (presupuse de operele si atitudinile lui Pompiliu Teodor, Al. Zub, Serban Papacostea, dar si productia istoriografica emisa în exil de istoricul si scriitorul Pavel Chihaia – „Immortalité et décomposition dans l'art du Moyen Age“, Editura Fundatia Culturala Romaneasca-Madrid, 1988, „Traditii rasaritene si influente occidentale în Tara Romaneasca“, Editura Ion Dumitru, München, 1983 – sau de Vlad Georgescu, „Politica si istorie: cazul comunistilor romani, Editura Jon Dumitru, München, 1981), forme institutionalizate de rezistenta (activitatea cercurilor stiintifice active mai ales în cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie din Cluj, „triunghiularele“ care implicau sesiuni stiintifice studentesti deschise tinerilor cu vocatie vizavi de cercetarea stiintifica, spiritul presei studentesti clujene) la ocultarea istoriei, îndeosebi a celei recente (analize istoriografice similare au aparut în presa culturala, în revista „Provincia“ si în „22“ etc.).
In prezentarea sintetica si esentializata a istoriografiei epocii comuniste remarc, însa, o expresie cel putin nepotrivita atunci cand istoricul Pecican îi considera pe Mircea Musat si Ioan Ardeleanu, istorici oficiali ai regimului ceausist, drept un fel de „Stan si Bran ai istoriografiei noastre“ ( „Poarta leilor…“, vol. I, p. 19). Comparatia este regretabila, caci, daca cei doi comici au încantat generatii întregi de cinefili, au destins milioane de minti din culturi diferite, cei doi promotori ai nationalismului si protocronismului istoriografic ceausist nu au provocat astfel de reactii benefice! Debuturilor istoriografiei recente, Ovidiu Pecican le ofera, cum era si firesc, un spatiu mai amplu în analiza sa („Poarta leilor…“, vol. II, p. 22-59); concret, sunt inventariate aici „demersurile inaugurale“ si programatice provocate de Pompiliu Teodor, Al. Zub, Serban Papacostea, Lucian Boia, Liviu Maior si Nicolae Bocsan vizavi de modernizarea institutionala (de pilda, aparitia unor structuri regionale precum „Asociatia Istoricilor din Transilvania si Banat“, asociatie care a patronat sesiuni sau volume colective precum „Studii de istorie a Transilvaniei“, 1994; un alt fenomen îl constituie înfiintarea scolilor doctorale si afirmarea revuisticii de profil) si a discursului istoric, începuturile afirmarii „tinerei generatii de istorici transilvaneni“ (paradigma se refera la cei tineri si din perspectiva biologica, la cei care au fost formati de promotorii mai varstnici ai inovatiei istoriografice), „revizuirea critica a trecutului istoric“, construirea unui nou tip de solidaritate profesionala de inspiratie axiologica, nasterea unei istorii a filiatiei si a identificarii.
O criza prelungita
Fara a surprinde momentul în care se produce criza actuala (sau daca doriti, „o criza prelungita“ a istoriografiei romanesti, implicit ardelene), Ovidiu Pecican sugereaza contururile unor fenomene recente precum revitalizarea nationalismului istoriografic si a partizanatului, periferizarea solidaritatii realizate în anii ’90 pe aceleasi afinitati intelectuale, de crez istoriografic si deontologic. Cred ca analiza si, în general, interpretarile istoriografice care pun în discutie fenomenul acestei crize istoriografice nu discuta disensiunile (exemplificate de Sorin Mitu în „Cateva consideratii cu privire la istoriografia romana contemporana“, în „Arca“, nr. 10-11-12/151-152-153, 2002 – analiza reprodusa, revazuta si integrata în volumul de studii „Transilvania mea. Istorii, mentalitati, identitati“, capitolul „Cum scriem istoria? Opinii, discutii, metode“, Editura Polirom, Iasi, p. 21-85) aparute (tocmai!) în sanul celui de „al doilea val“ de novatori, adica al acelora care au debutat editorial în primul deceniu postcomunist, istorici care astazi sunt, în buna parte, organizatori si animatori ai scolilor doctorale, coordonatori de programe stiintifice, detinatori de pozitii manageriale (situatia, tin sa subliniez, este prezenta în toate mediile academice, în toate facultatile si institutiile de cercetare din Romania!). Contactelor formative si raporturilor fertile dintre magistri si discipoli, pasiunii pentru metaistorie, i-au luat locul, în destule situatii, confruntarile cotidiene si înca tacute dintre vechii „camarazi“ de optiuni tematice si metodologice, dintre magistrii si fostii lor discipoli care îi contesta pe primii acuzandu-i de anchiloza metodologica si chiar de recul autohtonist, de parohialism, de polarizarea si acapararea deciziei administrative prin construirea unui sistem de solidaritati bazate pe rudenia de sange si pe cea spirituala, sistem care îl disloca pe cel format la debutul anilor ’90. Magistrii îi acuza pe fostii discipoli de oportunism si arivism, de orgoliu, de nerabdare si nerecunostinta, de imaturitate (unul dintre scandalurile recente, scandalul de la Institutul „A. D. Xenopol“ opune astfel de actori, pe istoricul Al. Zub si pe o parte dintre cercetatorii ieseni, ei însisi nume de referinta în „tanara istoriografie“ romaneasca). Aceste realitati istoriografice relativ noi, îndeosebi fisurarea legaturilor profesionale si interumane care acum cativa ani pareau ombilicare, ma fac, adesea, sa ma întreb daca exista ceea ce multi istorici numesc „configurarea unei constiinta de sine proprie acestei generatii“.
In 2004, Editura Humanitas a publicat cartea „Furtul unei natiuni. Romania de la comunism încoace“, carte în care universitarul englez Tom Gallagher studia „democratia de fatada“ promovata de mediile politicianiste romanesti, dar si efectele de durata ale unui rau vechi, aproape metafizic, „un rau romanesc“ care implica manifestarile suspiciunii, labilitatea, coruptia cronica si rivalitatea intestina. Poate ca autorul are dreptate, dat fiind si avantajul distantei. Realitatile asupra carora am reflectat, uneori generalist si superficial, nu par rezultatul „luptei dintre vechi si nou“, dintre conservatorism si liberalism, dintre tirania modelului si discursul autonomist si personal, ci sunt mai degraba expresia „tribalismului“ atavic, specific spatiilor care desi par deschise raman autarhice si afectate de „mica lupta“ pentru putere, pentru toiagul sefului de trib.