„Dr. Jekill si Mr. Hyde“ în versiunea Nadal, editia 2007
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura sportului » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
I-am privit fata dupa victoria de la Roland Garros – a treia în trei ani. I-am scrutat figura si dupa înfrangerea de la Wimbledon – a doua în doi ani. Si la bucurie, si la durere, si în extazul triumfului, si în abisul dezamagirii, Rafael Nadal este si ramane un copil bun. In ciuda bicepsilor, gigantici si, desigur, anormali pentru varsta biologica pe care o are, în ciuda unei imense cantitati de adrenalina pe care o converteste frecvent în agresivitate pura, în ciuda rictusului de o ferocitate extrema din timpul meciului, maiorchinul de 21 de ani este si ramane doar un baietel ascultator. El asculta de unchiul sau, Tony Nadal, care îi este si antrenor. As spune ca asculta cu sfintenie. Din acest punct de vedere, nu cred ca exista „soldat“ mai disciplinat decat spaniolul. Dar în cazul lui, „a te supune“ nu are nimic umilitor. Supunerea în fata sfaturilor si imperativelor coach-ului este savarsita cu inteligenta, calm si masura.
Rafael Nadal este si ramane un copil bun. Dar un copil camuflat persuasiv în gladiator. Si trebuie spus ca sub casca luptatorului e ascuns craniul unui filosof hedonist. In meci, Nadal îsi dezvaluie reversul, partea nocturna si „rea“, de killer autentic. Atunci este Mr. Hyde. Dupa meci, indiferent de rezultat, cand încordarea s-a topit iar miza a disparut, el redevine normal, se umanizeaza, îsi felicita adversarul si-i întelege situatia, în bine sau în rau. Ne prezinta o fata de Dr. Jekill, expresiva, simpatica si plina de candoare.
Rafa Nadal, provenit dintr-o familie de sportivi de cel mai înalt nivel – se stie, alt unchi al sau a fost stoperul Barcelonei! –, simte natural tensiunea arenei si poseda, genetic, anticorpii sa o înfrunte pentru a-si apropia victoria. Este evident ca doar marii campioni pot face asa ceva. Peste talent si îndemanare el a asternut osatura atletica a unui gladiator si desteptaciunea tactica a unui strateg militar. Insa toate acestea n-ar fi de ajuns pentru a-l transforma pe Nadal în superjucatorul de astazi. Talent, putere si inteligenta au multi competitori din Top 100, ceea ce nu-i preschimba automat în lideri ai ATP Rankings. Mai e ceva. Un aspect care multora, majoritatii, ramane de-a pururi inaccesibil: vigoarea psihica.
Despre Ilie Nastase, regretatul Ioan Chirila spunea ca a fost un rege al tenisului care, din pacate, s-a multumit cu conditia de print. Sufleteste, Nasty n-avea structura unui ins care „rade tot“. Nu era un dominator, nu provenea din stirpea cuceritorilor. Infantil prin esenta, ludic prin natura si iresponsabil prin definitie, romanul nu poseda capacitatea de a depasi nivelul celui care doar se joaca de-a performanta. (Tine de miracol ca a castigat, chiar si în aceste conditii, atatea turnee, printre care doua de Mare Slem!) Nastase era însa genul jucatorului de inspiratie si conjunctura, caruia stranutul unui spectator ori o minge judecata neglijent de arbitru îi putea oricand arunca în aer buna dispozitie initiala, transformand meciul într-un dezastru personal. Clipele lui de razboinicie erau rare si mai ales dictate de factori extrinseci competitiei ca atare. Pe Nasty nu contai în nici o privinta. El nu se putea mobiliza decat prin magie, demobilizandu-se aleatoriu si masiv, pana la extinctia spiritului de întrecere.
Cu Rafael Nadal, astazi, se întampla exact pe dos. Junele din Manacorul Maiorcai stie mai bine decat oricine altcineva, y compris Roger Federer, sa-si motiveze jocul. O face cu o arta pe care marii psihoterapeuti ar dori sa o posede. Nadal este luptatorul integral, razboinicul fara rest, gladiatorul (sau taurul) care simte ca în arena îl asteapta ultima confruntare. Si e permanent pregatit pentru ea. „Ucide sau vei fi ucis“ este maxima dupa care se conduce. Simplu spus, spaniolul este „mercenarul“ ideii de victorie cu orice pret. Dar sa ne întelegem: acest à tout prix nu înseamna numai forta si rezistenta fizica. Sau doar inteligenta tactica ori capacitatea de a intui reactia adversarului. Dimpotriva, talentul nadalian îsi afirma constant, cu asupra de masura, radicalismul. Rafael stie sa riste în situatii de limita lovituri subtile, foarte dificil de executat chiar si în împrejurari normale, lipsite de tensiunea meciului. Doar adevaratii campioni pot aceasta. Iar Nadal stie sa faca apel la o tehnica extrem de rafinata, realizata practic în regim de mare viteza. El este astfel foarte modern, foarte actual în viziunea asupra jocului de tenis.
Daca e sa comparam felul în care se juca sportul alb pe vremea lui Rod Laver, Ilie Nastase sau chiar Björn Borg, si felul în care se joaca el în prezentul mai mult sau mai putin apropiat, de la Ivan Lendl, Mats Wilander, Boris Becker si Stefan Edberg si pana la Jim Courier, André Agassi, Patrick Rafter si Pete Sampras – vom fi panditi de o abisala depresie. Greutatea din ce în ce mai scazuta si flexibilitatea rachetelor, elasticitatea mingilor, gradul de aderenta al pantofilor, capacitatea echipamentului de textile de a ramane uscat si rapiditatea suprafetelor de joc au metamorfozat tenisul „de domnisoare“ practicat de Nasty într-o lupta cu-adevarat barbateasca, purtata cu furie, viteza si abnegatie de „eroii“ de azi.
Nu vreau sa fiu nedrept, dar ma apuca rasul ori de cate ori revad finala de la Wimbledon din 1972, dintre Stan Smith si Ilie Nastase. Diferenta de viteza a jocului si de intensitate psihica este colosala. Cei doi parca joaca pe replay, cu încetinitorul. Gresesc atat de frecvent, de parca ar fi niste începatori sinistri. Numarul de schimburi este redus la minimum, de parca le-ar fi frica ca nu pot stapani mingea. Cat priveste maiestria lor tehnica – e numai o gluma proasta. Iata de ce cred ca, gratie tehnologiei carbonului si titaniului ori a fibrei de sticla, tehnica jocului de tenis a progresat infinit de mult. Un junior destul de bun de astazi stie mai mult tenis decat Ken Rosewall. Castigatorul de astazi al Orange Bowl-ului, un fel de Masters al tinerilor sub 18 ani, este mai potent tehnic si tactic decat a fost Rodney Laver la apogeul carierei sale, în 1969.
De aceea este si teribil de greu astazi sa fii jucator de top. In era mixta, a separatiei dintre pro si amatori, existau foarte putini jucatori care sa conteze cu-adevarat (un mediocru precum Ion Tiriac trecea drept competitor performant pe-atunci, înainte de 1968!). In prezent, diferentele între numarul unu si numarul o mie mondial sunt minime. Ele se reduc la taria de caracter, motivatie, putere de concentrare si capacitatea de a juca fara complexe mingile importante. In rest, nimic esential nu-i desparte pe jucatorii aflati la polii clasamentului ATP. Asa ca, daca dorim sa fim cinstiti pana la capat, ar trebui sa recunoastem ca despre tenis se poate vorbi riguros doar la timpul prezent. Restul este legenda, mit si anecdota sau pur si simplu nevoia noastra subiectiva, a celor trecuti de prima tinerete, de a mai crede în excelenta unor (falsi) idoli ce ne-au încantat primaverile…
…I-am privit fata dupa victoria de la Roland Garros – a treia în trei ani. I-am scrutat figura si dupa înfrangerea de la Wimbledon – a doua în doi ani. Si la bucurie, si la durere, si în extazul triumfului, si în abisul dezamagirii, Rafael Nadal este si ramane un copil bun. Dar un copil camuflat persuasiv în gladiator. Si trebuie spus ca sub casca luptatorului e ascuns craniul unui filosof hedonist. In meci, Nadal îsi dezvaluie reversul, partea nocturna si „rea“, de killer autentic. Atunci este Mr. Hyde. Dupa meci, indiferent de rezultat, cand încordarea s-a topit iar miza a disparut, el redevine normal, se umanizeaza, îsi felicita adversarul si-i întelege situatia, în bine sau în rau. Ne prezinta o fata de Dr. Jekill, expresiva, simpatica si plina de candoare. Rafael Nadal pare (si este) copilul dintotdeauna, ratacit pe nesfarsite campuri de batalie, dar oftand dupa o clipa tainica de pace. El stie sa zambeasca. Este imens de multa întelepciune în surasul sau, iar uitatura lui ascunde toleranta dulce si solidaritate spontana.
In ciuda încrancenarii din timpul jocului, la sfarsit, Rafa stie ca, de fapt, totul e inutil si ca doar trairea clipei conteaza. De aici, poate, si un zambet de strengar convins de futilitatea credintei în invincibilitate. Cel mai frumos spectacol e sa-i privesti fata dupa încheierea disputei pe teren. Ai astfel sansa sa descoperi acolo mai multa metafizica decat în toate tratatele lui Martin Heidegger. Oricum, una mai sincera si cu mai multa aderenta la realitatea fiintei omenesti de astazi. De ce? Pentru ca Rafael Nadal nu traieste prin delegatie lupta cu limita, ci o experimenteaza personal la cote naprasnice de intensitate nervoasa.