Poveste din cartierul de Bach si alte Anotimpuri
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura dansului »
Autor: Vivia Sandulescu
Am tinut sa vad si a doua oara „Block Bach“ la Teatrul Odeon. Simteam nevoia sa-mi raspund la unele întrebari, sa-mi readuc în imagine cateva detalii si – trebuie sa recunosc –, voiam sa savurez din nou unele secvente. Fiind vorba despre o echipa de creatori cunoscuti si destul de mediatizati, se scrisese deja destul de mult si de prompt (slava Domnului ca se mai întampla si asa, cand subiectul e dansul!), desi nu întotdeauna la obiect.
Compania Amir Kolben nu-ti ia ochii, ci se dezvaluie treptat, pe masura ce se construieste viziunea. Decorurile sunt minimaliste, iar costumele unisex sunt deosebit de ingenioase.
Surprinzator în spectacol e nu atat mariajul improbabil dintre dansul modern si muzica lui J.S. Bach, vocal-simfonica (oratoriul „Mathäus Passion“) sau orchestrala („slagare“ a caror tema se aude pana si pe telefoanele mobile) – asemenea „mezaliante“ s-au mai facut, iar sansele sunt optime atunci cand manipularea genetica a rezultatului este bine condusa –, ci produsul scenic în complexitatea sa, unde Bach se dovedeste din nou contemporanul-nostru-bun-la-toate. Or, tocmai aici e miza regiei lui Alexandru Dabija si a coregrafiei lui Razvan Mazilu, care aduc la suprafata puritatea si seninatatea din partitura, nebanuite în spatele zidurilor cenusii si impersonale ale metropolei.
Interpretii si tipul de miscare se suprapun pe tipologia personajelor. Pensionara marunta (e mai economic sa fii mic de statura, de la o varsta încolo!), obsedata de trecerea timpului, se tine dupa poseta-caine, care-i reglementeaza drumurile si contine oul-pranz, mancat în oras în reprize parcimonioase (Coca Bloos). Baiatul de cartier, cool si ursulin, cu cercel si pantalonii usor lasati (CRBL). Juna de la 4 (sau 5, sau 6, sau...), un trandafir rosu rasarit printre cutiile de chibrituri. Junele „normal“, în tinuta neutra, povestitorul fara cuvinte al propriei sale biografii, nascut-crescut între betoane...
Singura relatie ce se stabileste între personaje este cea înfiripata între Monica Petrica si Razvan Mazilu. Intr-o lume unde vecinii nu depasesc socializarea formala, cei doi se încruciseaza pe scara, se opresc, se adulmeca, într-un tarziu usa unui apartament se închide în urma lor. Dincolo de ea înfloreste un sarut care-i contopeste, restul universului fizic gravitand în jurul lui. Fara sa fie noua, ideea e de efect si prilejuieste exprimari dinamice extravagante, nu lipsite de dificultate.
Daca decorul propriu-zis – o schela cu platforme si scari – este o optiune facila, proiectiile pe fundal realizate de Casa Gontz sunt inspirate. Un interior pare ca se roteste la nesfarsit în jurul nostru, un puzzle de ferestre filmate cu camera fixa se aprind pe rand pe o fatada de bloc, scari întregi formeaza un rubicube al permutarilor în toate sensurile.
O mentiune speciala se cuvine lui CRBL, excelent în solo-ul de break-dance, unde Bach e împrospatat printr-o exploatare inventiva a ritmurilor, cu un rezultat neasteptat de antrenant. Acelasi CRBL tine pasul cu Razvan Mazilu la un dublu de covor mecanic, prilej si pretext pentru un fitness dansa(n)t.
Monica Petrica, înalta si frumoasa, se instaleaza într-un registru dinamic ce i se potriveste de minune, punandu-i în valoare mobilitatea si expresivitatea corporala intrinseca. Liantul este un Razvan Mazilu matur si robust, cu o miscare vibranta si cateva trimiteri catre zona break, fara efecte gratuite.
Nici a doua oara n-am recunoscut cu evidenta segmentul de coregrafie semnat de Amir Kolben, desi banuiesc ca era duetul de dragoste al celor doi tineri. Am urmarit de aceea cu o curiozitate sporita unicul spectacol al companiei israelite conduse de acesta, prezentat pe scena Teatrului Odeon la mijloc de Ciresar, în drum de la Sibiu spre Haifa.
Cum „Anotimpurile“ lui Vivaldi sunt o adevarata obsesie pentru coregrafi, ma apropii de fiecare versiune noua cu reticenta, chiar daca aflu din prezentari ca lucrarea este reprezentativa pentru creatorul respectiv. Compania Amir Kolben nu-ti ia ochii, ci se dezvaluie treptat, pe masura ce se construieste viziunea. Decorurile sunt minimaliste (niste garduri de paie, mai apoi o umbrela suspendata deasupra unui scaun), costumele unisex sunt deosebit de ingenioase, permitand nenumarate variatii prin prinderi asimetrice, ceea ce le face functionale pentru toate segmentele anului.
Aspectul dansatorilor – cinci fete si trei baieti, plus un barbat mai în varsta, complet „civil“ – nu vadeste pregatirea profesionista, dar este compensat din plin de franchetea interpretarii, dezinvoltura vorbirii, privirea vie si prezenta puternica, directa. Cu totii îsi trateaza corpul cu detasare, dau cu el de pamant fara mila si traiesc miscarea cu intensitate.
Pe o înregistrare muzicala marcat originala, Amir Kolben revarsa în scena un dinamism ametitor, punctat cu atitudini sau treceri voit stangace, umple secvente lungi de tacere peste care sunetele intervin abrupt, dar mai ales construieste în spatiu, dovedindu-se un exceptional orchestrator. Cand muzica se stinge, publicul îsi revine din hipnoza, în timp ce interpretii radiaza de placerea dansului...