Artisti, galeristi si Casa Eminovicilor
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura vizuala »
Autor: Victoria Anghelescu
Tabara de grafica de la Ipotesti
Dupa un drum de opt ore, într-un rapid cu mers de accelerat (uneori, nici atat), fara aer contionat si fara vagon restaurant, desi ora pranzului te prinde în tren, am ajuns la Botosani si, de acolo, la Memorialul Ipotesti. Centrul National de Studii „Mihai Eminescu“. In peisajul colinelor bucovinene, în cadrul înca idilic al satului, cladirea moderna a Muzeului îti opreste din primul moment privirea. Apoi, ochiul si mintea sunt cucerite de parcul imens, mosia – cum o numesc oamenii locului – pe care se afla Casa Eminovicilor (reconstruita dupa planurile initiale), biserica satului, mica biserica cumparata de mama poetului si, la respectuoasa distanta, cateva casute de vacanta în care sunt gazduiti oaspetii Memorialului si eventualii turisti pentru care o noapte la casa lui Eminescu valoreaza cat una la un hotel de cinci stele.
Vizita noastra n-a fost una turistica, nici una de studiu. Am ajuns acolo pentru unul dintre proiectele Centrului, Tabara anuala de grafica, deschisa aici la initiativa graficianului si profesorului Mircia Dumitrescu. Ideea unei tabere de creatie vizuala era, ce-i drept, mai veche. Cu ani în urma, unul dintre artistii romani prea curand disparuti dintre noi, Horia Bernea, a avut ideea unei „colonii“ de pictura. El însusi petrecea acolo o perioada destul de lunga, în fiecare vara, în Casa Papadopol, locuinta, rareori folosita, a ultimului proprietar al mosiei Eminovicilor. Colectia Muzeului Memorialului pastreaza o seama de piese lasate de artistii ce au trecut pe aici. Odata cu disparitia lui Horia Bernea a murit si tabara de pictura.
Pasionat în egala masura de ilustratia de carte bibliofila si de poezia eminesciana, Mircia Dumitrescu a propus atunci înfiintarea unei tabere de grafica. Ea urma sa fie destinata si artistilor interesati de ilustratia de carte si studentilor Universitatii de Arte din Bucuresti, sectia Grafica. Despre perioada de pana acum a acestei tabere s-a mai scris. S-a amintit completarea colectiei cu lucrarile studentilor, care au facut, de altfel, si obiectul unei sectiuni a Targului International de Arte Vizuale Bucuresti 2007, sub titlul „Maestri si discipoli“, despre expozitiile anuale cu aer nonconformist pe care tinerii autori le organizau agatandu-si opera pe o franghie în aer liber, despre ilustratiile maestrului lor, Mircia Dumitrescu, si ale altor graficieni la volumul de „Sonete“ eminesciene.
Din acest an, Ipotestiul a devenit locul unor întalniri internationale. Scopul lor este acelasi: ilustratia de carte de poezie romaneasca. Klaus Bushoff din Stuttgart, Vasarhelyi Antal din Budapesta, Francesco Bianchi din Roma, Emanuel Gloor din Schaffhausen s-au întalnit aici cu Mircia Dumitrescu, si artistul botosenean Gheorghe Stanciu. S-a schimbat si conceptia taberei, care a devenit mai curand un loc de documentare decat de creatie. Toti artistii straini sositi la Ipotesti au si calitatea de galeristi, fiecare dintre ei fiind interesat nu numai de propria creatie, dar si de soarta unui gen din ce în ce mai putin frecventat: ilustratia de carte, cu toate tehnicile grafice pe care ea le presupune. Inarmati deja cu traducerea în limbile respective a „Sonetelor“ lui Mihai Eminescu, Ipotestiul urma sa îi familiarizeze cu locurile si spiritualitatea care au nascut opera marelui poet roman. Si daca peisajul i-a impresionat, daca „lacul cel albastru“ i-a surprins prin aparitia sa brusca în inima padurii si prin lipsa de minima îngrijire, vizitarea manastirilor bucovinene le-a relevat dimensiuni spirituale si creatoare medievale inedite. Intelegerea poeziei eminesciene, a poeziei romanesti clasice chiar a capatat pentru unii dintre ei profunzime. O vom vedea, poate, în plansele pe care fiecare dintre cei prezenti le va realiza în vederea ilustrarii volumului propriu „Eminescu“.
Calitatea de galeristi a ocazionat o seama de schimburi de idei si de initiere a unor proiecte de expozitii, care sa faciliteze familiarizarea artistilor cu tendintele artei din diferite tari europene. De altfel, cateva asemenea expozitii au avut deja loc. Unele la Budapesta, altele, la Galeriile Fundatiei pentru Cultura si Arta. Despre doua dintre ele, cea a tanarului grafician maghiar din Romania, Botond, si cea a germanului Klaus Bushoff, s-a scris deja în aceasta revista. Altele, programate pentru finele acestui an si pentru anul viitor sunt, practic, elaborate.
Ni se pare interesanta aceasta pasiune pentru ilustratia de carte si benefica organizarea unei tabere de creatie cu acest specific. Paradoxal, o epoca în care vizualul pare sa detina locul principal între instrumentele de informatie culturala si nu numai a neglijat aspectul grafic al cartii. Spuneam mai demult ca la marile Targuri de carte a disparut premiul pentru ilustratie de multi ani. Este poate pretul pe care amatorul de literatura a fost obligat sa-l plateasca rapiditatii de informare a computerului. S-a uitat ca o carte, dincolo de text, care este, evident, primordial, ne poate încanta si alte simturi: finetea materialului copertii si a hartiei se impune tactilului, ilustratia contribuie, prin vizual, la comunicarea cu textul, iar parfumul unui volum, dat de hartie, de cerneala, de cartonul sau – e drept, mult mai rar, în vremea noastra – de pielea legaturii, poate fi o voluptuoasa experienta olfactiva.
In putinul timp petrecut la Ipotesti, am încercat sa aflam de la participanti si de la organizatori cateva detalii. Le-am selectat pe acelea care se refera mai curand la dificultatile realizarii graficii de carte si ale organizarii întalnirilor între artistii timpului nostru.
Vasarhelyi Antal: „Trebuie sa imaginam un sistem functional“
Victoria Anghelescu: Sunteti un peregrin prin Europa. De unde ati început?
Vasarhelyi Antal: M-am nascut în Romania în 1950 si am plecat în 1977. Am trait o vreme la Paris, apoi, în Germania si acum la Budapesta, unde am un atelier destul de mare de grafica, lito si linogravura. Am fondat o asociatie de artisti, în care am vrut sa existe nu numai artisti maghiari, ci si din alte tari. Este bine si este sanatos asa. Vin sa lucreze în atelier artisti din alte parti, de exemplu, din America. Se face un schimb de idei, de tehnici, pentru ca fiecare are propriul stil. Fac parte din aceasta asociatie cam 150 de graficieni si avem o colectie destul de mare. Din pacate, însa, nu pot lua locul statului. Oamenii nu au bani si nu pot avea masini acasa pentru a face, de exemplu, litografie sau masini de tiparit pentru grafica multiplicata. De asemenea, gravura nu poti s-o faci într-un colt de atelier. Ai nevoie de mult spatiu.
V.A.: Cum rezolvati, din punct de vedere financiar, întretinerea atelierului pus cu generozitate la dispozitia tuturor?
A.V.: Este dificil, pentru ca fiecare plateste o cotizatie destul de mica. Suntem o asociatie non-profit, Ministerul Culturii nu ne finanteaza, iar sponsorii sunt greu de gasit, mai ales ca sunt foarte multe asociatii artistice si culturale în Ungaria. Este foarte clar ca trebuie sa imaginam alte modalitati de activitate, pentru ca actualul sistem nu mai este functional.
V.A.: V-ati gandit la o alta formula?
A.V.: In Anglia exista un sistem foarte bun. Institutiile, hotelurile primesc lucrari din alte tari, cum ar fi Rusia sau China, care se cumpara în locul de origine cu preturi foarte mici si se vand la Londra, de exemplu, cu un profit remarcabil. Statul însa percepe un impozit de aproape 90% din profit, bani care sunt destinati sponsorizarii artistilor englezi. Ar trebui sa adoptam si noi acest sistem. Exista în Ungaria foarte multe hoteluri, cladiri ale corporatiilor multinationale, iar noi avem o colectie destul de mare, fiecare artist care lucreaza în atelier trebuind sa lase asociatiei trei lucrari. Intentionez sa procedez astfel, pentru ca întretinerea unui atelier atat de mare si a unei galerii devine altfel imposibila.
V.A.: Galeria nu aduce un venit?
A.V.: Galeria este si ea, deocamdata, un fel de capcana, pentru ca, neavand bani, nu pot angaja personal specializat. Este un singur om care tine galeria deschisa, dar care nu are priceperea necesara vanzarii de arta. Angajarea unui specialist costa enorm. Acum organizam expozitii si, daca este cineva interesat, dam numarul de telefon al artistului, iar amatorul de arta cumpara din atelier. In aceste conditii, nu percepem taxa de galerie. Este un ajutor dat artistului, dar nu si asociatiei. Totul trebuie regandit.
V.A.: Cum ati ajuns la Ipotesti?
A.V.: Sunt doi ani de cand îl cunosc pe Mircia Dumitrescu, care a realizat, în Romania, o asociatie similara cu a mea si care are o vitalitate si o energie remarcabile. Am gandit împreuna un program de schimburi de expozitii de grafica maghiara si romana. Am organizat deja o expozitie la Bucuresti, care a fost apoi itinerata în alte orase si a fost primita peste tot cu interes. Incercam acum sa largim cadrul acestei colaborari. Eu am legaturi cu multe ateliere de grafica din alte tari, de exemplu, din Paris, din Stuttgart, din Roma sau „InterArt“ din America. Am planuit deja o expozitie ce se va deschide la Bucuresti si va pleca apoi la Paris, Copenhaga si Budapesta, care va cuprinde cate treisprezece artisti din Franta, Danemarca, Ungaria si Romania. La Budapesta, am vernisat pana acum cateva expozitii personale ale unor graficieni romani, cum ar fi, în afara de Mircia Dumitrescu, Ion Atanasiu Delamare, Emilia Persu, Botond, care au avut parte de o foarte buna primire din partea criticii de arta si a publicului. De altfel, Mircia Dumitrescu a fost invitat si la Academia de Arta din Budapesta pentru a sustine cursuri de grafica.
La tabara de la Ipotesti, am mai cunoscut un om nemaipomenit, directorul Centrului, Valentin Cosereanu, pe care îl voi invita la Budapesta. Eu traiesc în cartierul unui mare poet maghiar, de la a carui nastere s-au împlinit, relativ de curand, 100 de ani, Jozsef Attila, si am vrea sa imaginam un proiect comun legat de opera celor doi scriitori. Sunt optimist, pentru ca tot ceea ce am facut pana acum în colaborare cu Mircia Dumitrescu a iesit bine.
„O legatura sufleteasca între artisti din diferite tari“
Intrebat daca întalnirile de la Ipotesti i-au împlinit asteptarile, Mircia Dumitrescu ne-a oferit o mai ampla istorisire a demersurilor sale de artist, profesor si, mai nou, galerist.
„Cu aceasta tabara, pe care, de fapt, nici nu stiu daca sa o numesc asa, am intentionat sa realizam o legatura sufleteasca între artisti din diferite tari. Este o prietenie care s-a înfiripat acum între artisti romani, italieni, nemti, elvetieni, unguri si finlandezi, dublata de un castig spiritual cert de ambele parti. Ei au vazut picturile si arhitectura manastirilor din Bucovina si au descoperit, în acest cadru bine gandit al Memorialului, pe Mihai Eminescu. Aceasta experienta se va concretiza în expozitii organizate la Galeriile Fundatiei Nationale de Stiinta si Arta, conduse de acad. Eugen Simion si acad. Maya Simionescu, la Budapesta, la Stuttgart si în Italia. Legaturile sunt fructuoase din doua puncte de vedere. Toti invitatii sunt oameni de arta, dar, în acelasi timp, si galeristi. Ei au reusit, la nivel particular, sa rezolve probleme ce reveneau, mai curand, uniunilor de creatie din domeniu. Mai mult, evenimentele decurg, cumva mai normal, fara discutiile nu întotdeauna principiale, din cadrul breslei noastre. Toti invitatii au traduceri din versurile lui Eminescu în limbile respective. Cred însa ca intrarea în atmosfera, necesara unei ilustratii serioase, nu se poate face fara cunoasterea lumii în care a trait Eminescu. Ideea centrala este obtinerea mai multor versiuni ale aceluiasi volum, „Sonetele“ eminesciene, „Plumb“ de George Bacovia, „Rondelul Rozelor“ de Alexandru Macedonski sau „Joc second“ de Ion Barbu. In versiunea tipografica ireprosabila, realizata de Monitorul Oficial, vom adauga, în acest fel, înca o serie, cu cate opt planse semnate de artistii prezenti la Ipotesti, celor 21 de volume bibliofile deja existente.
In acest fel, fiecare cititor interesat va putea vedea cum rezoneaza graficieni din Romania (cum ar fi Vasile Socoliuc, Ion Stendl, Mircia Dumitrescu sau regretatul Constantin Baciu, de exemplu) si din alte tari la poezia unor clasici ai literaturii noastre. Vor fi 45 de volume cu cate opt planse si cu un portret al autorului în viziunea fiecarui artist. Volumele editate pana acum se pot gasi la Biblioteca Academiei Romane, la aceea a Academiei din Florenta, la Biblioteca Nationala a Frantei si, bineînteles la cea a Memorialului Ipotesti. Paginarea volumelor este identica. Ceea ce le deosebeste sunt ilustratiile. Sa zicem ca am avea în mana un volum de Baudelaire, ilustrat de Picasso, de Braque sau de Dali. In felul acesta, opera poetica capata alte dimensiuni si, în plus, ea se continua. Speram sa ajungem, în final, la o suta de carti pentru fiecare dintre poetii mentionati.
Meritul principal pentru existenta întalnirilor artistice de la Ipotesti îi revine, în cea mai mare masura, întemeietorului Centrului de Studii Mihai Eminescu, scriitorul si cercetatorul Valentin Cosereanu. El este cel care, cu discretie, anima atmosfera calda a locului, cel care a visat aici un muzeu si l-a realizat, cel care gandeste proiectele culturale ale fiecarui an. A acceptat, cu modestie, sa raspunda catorva întrebari.
„Nici directorul nu bate cu pumnul în masa, nici…“
Victoria Anghelescu: De ce o tabara de creatie vizuala într-un centru de cercetari literare?
Valentin Cosereanu: Pana acum patru ani, organizam aici o tabara nationala de pictura, condusa de Horia Bernea. Dupa disparitia lui, întalnirea cu Mircia Dumitrescu a dus la înfiintarea unei tabere de grafica. Am hotarat sa fixam o tema cu un an înainte – prima a fost ilustratia la „Sonetele“ eminesciene – iar studentii veneau cu lucrarile gata facute. Tabara consta, de fapt, în vizitarea manastirilor, în timpul zilei, iar seara aveau loc un fel de seminarii. Ei îsi completau imaginea asupra artei medievale romanesti, noi ramaneam cu lucrari realizate în timp, si nu schitate în zece zile. Tabara are, din punctual nostru de vedere, o dubla importanta. Pe de o parte, ne îmbogatim fondul de lucrari, pe de alta, începand cu anul viitor, vom edita o revista, în care avem libertatea sa le folosim. Din acest an, tabara a devenit internationala. Ne bucuram, pentru ca reusim astfel sa realizam contacte europene.
V.A.: Cum sustineti, financiar, acest complex expozitional si proiectele lui?
V.C.: Pana în 2002 am fost în directa subordonare a Ministerului Culturii. Dupa aceea, fostul ministru Razvan Theodorescu, aplicand principiul descentralizarii, ne-a trecut în subordinea Consiliului Judetean, care, pentru mandria judetului, ne sustine financiar proiectele. Tabara este unul dintre aceste proiecte. E drept, pentru mancare, de exemplu, cautam sponsorizari… In sfarsit, important este ca reusim, fie si cu mare greutate. Dar, ca sa obtii ceva, trebuie sa si dai. Noi, romanii, ne-am obisnuit sa cerem. Aceasta tabara ne permite întai sa oferim si abia dupa aceea sa primim, ceea ce ni se pare normal.
V.A.: Cat de frecventat este locul acesta?
V.C.: Complexul a avut întotdeauna vizitatori. Activitatea noastra este destul de veche. La îndemnul lui Constantin Noica, am încercat, în anii ’80, sa facsimilam manuscrisele eminesciene. Am reusit cu 33 din cele 43 de manuscrise. Ideea a fost primita atunci cu entuziasm, dar cand am vrut sa începem lucrul la Biblioteca Academiei, mi s-a spus: „Hai, domnule, cine o sa-ti vina tie acolo, în fundul lumii, sa vada aceste manuscrise?“ Si, iata, lumea vine în tot timpul anului. Memorialul se întinde pe trei hectare, cuprinzand Casa Memoriala, casa fostei propietare a mosiei, o biblioteca nationala de poezie, initiata de regretatul Laurentiu Ulici, care a si donat sase mii de volume de versuri, majoritatea cu autograful autorului, un muzeu si, mai nou, case pentru cazare. Nu este vorba despre cazari în regim hotelier, desi, la cerere, primim pentru o noapte vizitatorii daca doresc.
V.A.: Cate proiecte aveti într-un an?
V.C.: Ne conducem dupa principiul non multa, sed multum. Avem cateva proiecte care dorim sa intre în constiinta nationala si, apoi, în cea europeana. In momentul de fata, speram sa castigam un proiect, cu finantare nerambursabila, de la guvernul Japoniei, pentru un pian Yamaha, pentru echipament de sunet profesionist pentru ambele amfiteatre, cel din aer liber si cel de la biblioteca, si un sistem de iluminare a monumentelor din cadrul Memorialului.
V.A.: O cladire moderna, bine integrata spatiului memorial, o sculptura monumentala ce atrage atentia în plimbarile prin parc. Cine le-a gandit, cine le întretine?
V.C.: Tematica muzeului, desigur, am gandit-o noi. Constructia a fost realizata de arhitectii suceveni Constantin Gorcea si Constantin Stroescu, cu care am ramas prieteni si cu care colaboram si acum din cand în cand. Sculptura, realizata de Neculai Paduraru, o avem în custodie. A fost achizitionata de Ministerul Culturii sub conducerea domnului Ion Caramitru. Artistul dorea s-o monteze la lac, pe insula. Din motive tehnice, nu s-a putut. Iar întretinerea se datoreaza unei echipe, sudate aproape ca o familie, în care fiecare persoana îsi stie rolul si locul. Nici directorul nu bate cu pumnul în masa, nici portarul nu-si ia nasul la purtare.
Am plecat de la Ipotesti, dupa numai o zi si jumatate, cu regretul rapiditatii vizitei si, mai ales, cu bucuria de a vedea ca exista în tara – si nu numai în Capitala, cum pare a crede multa lume – dorinta si vointa de a lucra pentru cultura, pentru integrarea artei noastre, indiferent de zona creatoare, într-un circuit normal de valori, national si international. Speram sa vedem, în vara urmatoare, rezultatele acestei prime editii internationale a taberei de grafica de la casa copilariei poetului pe care s-a încetatenit sa-l numim, de multe ori în mod pur formal, „poetul nostru national“.