IPIFF – editia a doua si ultima
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura cinema »
Autor: Mihai Fulger
Festivalul International al Producatorilor de Film Independenti (IPIFF) a debutat cu succes la Constanta, în septembrie trecut, pentru a fi mutat anul acesta la Mamaia, în plin sezon estival (10-15 iulie). O schimbare care i s-a dovedit fatala.
IPIFF 2, ale carui proiectii s-au desfasurat în general în aer liber si, din pacate, mai mereu în conditii nu tocmai prielnice pentru cinema, s-a deschis si s-a închis cu cate un film romanesc premiat la Cannes: „California Dreamin’ (nesfarsit)“ de Cristian Nemescu (singura productie autohtona inclusa în competitia de lungmetraje a festivalului, alaturi de alte noua filme europene) si, respectiv, „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ de Cristian Mungiu (de altfel, acest film de Palme d’Or a fost singurul care a izbutit sa umple pana la refuz Teatrul de vara din Mamaia). Problemele tehnice au intervenit înca din prima seara, cand caseta Beta SP cu filmul lui Cristian Nemescu (supranumita ulterior „caseta otravita“) a stricat nu mai putin de trei aparate „de ultima generatie“ (dupa declaratiile organizatorilor), astfel încat proiectia a fost facuta, dupa o pauza destul de lunga, de pe un DVD. Iar acesta a fost doar începutul...
Totusi, trecand peste astfel de obstacole, calitatea filmelor din competitia de lungmetraje sau din sectiunile „Gala Filmului Romanesc“ si „Panorama“ ar fi meritat, fara îndoiala, o mai mare afluenta de public. In ceea ce priveste competitia, m-a dezamagit doar faptul ca „Sarajevo, dragostea mea“ (debutul bosniacei Jasmila Zbanic), un film excesiv de politizat si plin de clisee etnice, a împartit marele premiu al festivalului cu net superiorul „Recviem“ al cineastului german Hans-Christian Schmid. Iar modul în care juriul (din care au facut parte, printre altii, jurnalistul Cristian Tudor Popescu si regizorul de teatru Alexandru Tocilescu) si-a motivat prima optiune („pentru prezentarea vietii si problemelor existente în fosta Iugoslavie cu un profesionalism si devotament ce sunt de înteles nu numai în Europa de Est, dar si international“) ma determina sa conchid ca nu criteriul estetic a fost cel decisiv în acest caz. Oricum, dupa un Urs de Aur la Berlin (la pachet cu Premiul pentru pace si Premiul juriului ecumenic), cata importanta mai are oare Trofeul Marii Negre? Inca un detaliu nu tocmai meritoriu pentru selectie si palmares: ambele filme distinse cu marele premiu rulasera anterior pe marile noastre ecrane.
In ceea ce îi priveste pe tinerii cineasti romani care au participat la festival, ei au fost cei mai castigati, pentru ca au avut ocazia sa asiste la un training realizat de profesionisti, organizat în colaborare cu New Producers Alliance din Marea Britanie si sustinut de Anita Lewton, producator independent si scenarist. De-a lungul a cinci zile, ea a abordat subiectele cele mai fierbinti pentru nou-venitii în bransa (dezvoltare, bugete si planificare, surse de finantare, distributie si vanzari, piata de prezentare), precum si studii de caz relevante, oferind astfel participantilor informatii, indicatii si repere pe care nici o scoala de film romaneasca nu le poate oferi deocamdata.
De cativa ani buni, filmelor autohtone care se bucura de succes (mai degraba la marile festivaluri internationale decat în tara) li se reproseaza ca urmeaza toate o aceeasi reteta, „mizerabilista“ sau „minimalista“. Dupa TIFF-ul clujean, IPIFF 2 a reusit însa sa le demonstreze acestor cautatori de noduri în papura ca, prin filme diversificate stilistic si tematic, care, chiar daca nu sunt capodopere, sunt mult peste catastrofele cu care ne-au obisnuit regizorii bastinasi, se poate înfiripa o alternativa autentica la Noul Cinema Romanesc (reprezentat de Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu sau Cristian Mungiu).
Un bun exemplu este „Ingerul necesar“, debutul în lungmetraj al lui Gheorghe Preda, un film programatic, gandit de autorul sau (si) ca o replica la peliculele încadrabile în formula mentionata. Avertismentul regizorului de dinaintea primei proiectii este mai mult decat sugestiv: „Acest film nu se petrece în Romania, ci în capul meu“. Spunand acest lucru, cineastul îsi asuma din start un mare risc: numarul spectatorilor care vor sa faca o calatorie în capul lui Gheorghe Preda (precum personajele din „Being John Malkovich“) este limitat, asa ca productia are toate sansele sa devina un esec de public. Totusi, eu va recomand „Ingerul necesar“, chiar si numai pentru faptul ca este cu totul altceva decat restul filmelor care se fac azi în Romania. Povestea are în centru o protagonista omniprezenta (Ana Coman, compozitoare de succes, astmatica si sociofoba, dar în acelasi timp voyeurista, obsedata de „albul absolut“), în viata careia intervine un antagonist omniabsent (pana în final), un „înger“ terestru, obsedat de albastru, care vrea s-o seduca pe Ana facand parada de puterea sa. Filmul are destule momente bune: un concert „postindustrial preclasic“, o serie de amintiri / viziuni cosmaresti, cateva figuri / situatii de un comic absurd (un mafiot pitic, o doctorita maghiara cu translatoarea dupa ea, un vanzator de masini de cusut etc.). Din pacate, autorul a acordat mult mai multa atentie compozitiei cadrelor decat jocului actorilor, care falseaza deseori. Chiar daca poate fi considerat un esec, „Ingerul necesar“ este macar un esec cu stil.
Daca tot ne plangem continuu ca nu avem filme de valoare medie, ci doar foarte bune / excelente si submediocre, Radu Gabrea ne ofera, prin „Cocosul decapitat“, tocmai un astfel de film. In perioada interbelica, oraselul ardelenesc Fagaras era un adevarat creuzet de etnii si culturi. Aici, romani, sasi, evrei, maghiari si tigani convietuiau în deplina armonie. Aceasta este lumea în care a copilarit si si-a petrecut tineretea pastorul-scriitor sas Eginald Norbert Schlattner (autorul popularului roman care a stat la baza acestei productii cinematografice). Armonia interetnica este însa distrusa de izbucnirea celei de-a doua conflagratii mondiale, în care Romania reîntregita e initial aliata, apoi inamica a Germaniei antisemite. Istoria îsi pierde rabdarea si cu fagarasenii (inclusiv cu cei patru tineri eroi ai cartii / filmului), care îi vor simti pe propria piele ferocitatea, simbolizata aici de cocosul decapitat. Aceasta coproductie Romania-Germania-Austria-Ungaria, care reuneste pe generic actori romani (majoritari), germani, polonezi sau austrieci, este, într-o buna masura, un film despre acceptarea multiculturalitatii si toleranta interetnica. O ecranizare meritorie, în care firele narative sunt bine construite si dezvoltate, însa lipsita de un stil propriu.
Inovator tehnic si stilistic (pentru cinematografia noastra) este însa „Pescuit sportiv“ / „Angling“, lungmetrajul de debut al cvasinecunoscutului Adrian Sitaru, filmat (pe digital) cu un buget de cateva mii de euro (adica mai ieftin decat o reclama... ieftina), dar cu mult entuziasm si mult talent, în care camera foloseste permanent unghiurile subiective ale celor trei personaje principale. Povestea este foarte simpla: doi iubiti, plecati în week-end la picnic si pescuit, accidenteaza o tanara prostituata, iar apoi se simt obligati sa o ia cu ei. Intr-un final cu sugestii fantastice, desi intrusa pare a fi cauzat criza cuplului, ea va fi de fapt cea care rezolva o criza preexistenta. Pentru mine, „Angling“ a fost cea mai neasteptata surpriza a festivalului si sper ca producatorii sa gaseasca banii necesari pentru a tranfera filmul pe pelicula si a-l lansa apoi pe marile ecrane.
Finalul IPIFF 2 a adus însa o surpriza mai putin placuta. Dinu Tanase, initiatorul si producatorul festivalului, dezamagit de dezinteresul spectatorilor si al colegilor de breasla, a anuntat ca va renunta la organizarea acestui eveniment anual pe litoral, lasand locul unui festival cu adevarat „estival“ (id est mult mai comercial). Totusi, Dinu Tanase intentioneaza sa organizeze un alt festival constructiv si interactiv, dedicat de aceasta data tinerilor regizori-producatori (care, între noi fie vorba, sunt cam aceiasi cu producatorii de film independenti), dar într-un mare centru universitar, pentru a avea asigurat un public studentesc, interesat cu adevarat de cinema.