„Sicko“ – mai bolnavi ca oricand!
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura cinema »
Autor: Catalin Sturza
O discutie din Biroul Oval între Nixon si Ehrlichman, consilierul sau pentru probleme interne, cu un an înainte de izbucnirea scandalului Watergate. A doua zi (18 februarie 1971), Nixon se adreseaza, într-un discurs, natiunii: „Propun astazi o noua strategie nationala a sanatatii. Scopul acestui program este, pur si simplu, acesta: vreau ca America sa aiba cel mai bun sistem de îngrijire medicala din lume, si vreau ca fiecare american sa poata avea parte de aceasta îngrijire cand are nevoie de ea“.
Binefacerile unui sistem privat
Planul Nixon-Ehrlichman functioneaza. In 2007, America este pe locul 31, într-un top al sistemelor de sanatate publica realizat de Organizatia Mondiala a Sanatatii. Acum vreo doua saptamani, o femeie a murit, în Statele Unite, din cauza unei hemoragii chiar în sala de Urgenta, în timp ce sotul ei si un barbat care se afla întamplator acolo sunau, amandoi, la 911 pentru a se plange ca pacientei nu i se acorda nici o atentie. Nici lor nu li s-a acordat vreo atentie, pentru ca, nu-i asa, erau deja la Urgenta. Un caz aparut în mass-media, de care îsi aminteste un critic de film american într-o cronica a celui mai recent film al lui Michael Moore, „Sicko“. Documentarul, care a avut premiera la Cannes, a fost lansat recent în cinematografele din Statele Unite. Roger Ebert se solidarizeaza, fara rezerve, cu mesajul filmului, desi el însusi declara ca si-a petrecut ultimele noua luni într-un spital din Chicago, unde a avut parte de cele mai bune îngrijiri medicale. „Am un singur motiv ca sa ma plang, si acesta este: fiecare american ar trebui sa fie la fel de norocos ca si mine“, spune Ebert.
Alte exemple, furnizate de aceasta data de filmul lui Michael Moore. O asistenta medicala povesteste cum si-a pierdut sotul: desi existau sanse reale ca acesta sa fie operat si salvat, printr-un transplant de rinichi si un tratament cu maduva osoasa, compania de asigurari a refuzat sa plateasca tratamentul, pe motiv ca era „experimental“. Ramasi fara alternative, el si-a asteptat moartea, iar ea a ramas singura, cu fiul lor preadolescent, fara sa poata trage pe nimeni la raspundere. O alta femeie se duce la spital cu fetita sa, care are febra. Compania de asigurari nu permite însa ca aceasta sa fie îngrijita oriunde: trebuie sa mearga la unul dintre spitalele sale. Cand ambulanta ajunge, dupa multe ore, la noul spital, este prea tarziu pentru a salva copilul. Doua femei mor de cancer, dupa ce li se refuza nu tratamentul, ci orice fel de analize, pentru stabilirea diagnosticului. Si, comparativ cu acestea, exemple mai putin dramatice: el si ea de varsta mijlocie, cu cariere prospere, cu sase copii care au urmat universitati prestigioase; amandoi sunt obligati sa-si vanda casa si sa se mute în subsolul casei uneia dintre fiice, pentru ca nu mai pot face fata cheltuielilor medicale.
Toti acesti oameni aveau asigurari medicale la asa numite HMO-s – Organizatii de Mentinere a Sanatatii – întreprinderi private, de tipul Kaiser Permantente, mentionata în discutia dintre Ehrlichman si Nixon, care gestioneaza serviciile medicale din Statele Unite. Problema e ca libertatea pe care o au aceste întreprinderi (cumparata cu bani grei, spune Moore, sub forma de congressmen-i si politicieni de toate culorile – chiar si George Bush Jr s-ar afla pe lista de plata!) le permite sa functioneze nu în interesul pacientilor, ci în cel al propriei cifre de afaceri. De aici toate abuzurile împotriva bolnavilor, a menirii însesi a unui sistem medical si a celor mai elementare valori umane – compasiune, într-ajutorare – pe care le semnaleaza Moore.
Un eseist cinematografic
Marturiile victimelor sistemului sunt dublate de cele ale unor angajati, unii cu pozitii foarte înalte, din cadrul companiilor de asigurari medicale. Toti spun ca slujba lor era/este sa gaseasca fie hibe în fisa medicala a pacientilor, care sa justifice refuzul asigurarii, fie chichite în aceeasi fisa, care sa motiveze refuzul platii pentru serviciile medicale. „Nu refuzati îngrijirea medicala, refuzati doar plata acesteia“, e justificarea companiilor fata de angajatii lor. Aflam acest lucru dintr-o marturie a Dr. Linda Peeno, care a ocupat o pozitie de varf în cadrul companiei Humana. Impinsa de mustrari de constiinta, ea îsi însira faptele, pentru care nici o lege nu o va trage la raspundere, în fata Congresului american: „Ma aflu aici, în primul rand, astazi, pentru a face o marturisire publica. In primavara anului 1987, ca doctor, am refuzat unui om o operatie necesara care i-ar fi salvat viata si, în consecinta, decizia mea i-a provocat moartea. Nici o persoana si nici o organizatie nu m-a considerat responsabila pentru acest lucru, pentru ca, de fapt, ceea ce am facut a fost sa economisesc jumatate de milion de dolari, în beneficiul companiei. Si, mai mult, acest gest mi-a consolidat reputatia de director competent pe probleme medicale, si a asigurat ascensiunea mea continua în domeniul medical. Am evoluat de la cateva sute de dolari pe saptamana, ca referent medical, la o suma de sase cifre, în continua crestere, într-o pozitie de conducere“.
Insa tonul filmului nu este unul tragic. Dimpotriva, e unul îngrijorat-sarcastic. Imagini de arhiva, din filme horror sau din clip-uri rusesti de propaganda comunista, combinate cu comentariile cand jucat-naive, cand retinut-ironice ale lui Moore imprima un ritm saltaret si atenueaza, aparent, gravitatea faptelor prezentate. De fapt, toata aceasta recuzita comica are functia primara de accent cinematografic, ce cade, subtil, peste punctul de vedere al regizorului. Ca si „Fahrenheit 9/11“, „Bowling for Columbine“ etc, pana la „Roger & Me“, primul lungmetraj regizat de Michael Moore, „Sicko“ are structura unui documentar atipic, care prezinta, de la un capat la celalalt, argumente si dovezi în apararea unei singure pareri. Fara echilibru al pozitiilor, fara argumente ale partii adverse. Si fara orice fel de bariera, cand vine vorba de manipularea spectatorului, spre îmbratisarea perspectivei pe care o vinde filmul: argumente afective, schimbari de tonalitate a vocii, atacuri directe sau împunsaturi disimulate, jocuri de montaj. Apropo de tonalitate: unul este Moore, blajin si suav, din background-ul filmului sau, si altul este Moore care ataca în direct CNN-ul, la CNN, în emisiunea lui Wolf Blitzer (vreo 10 minute de discurs furibund despre CNN-ul care ia bani de la companiile medicale). Michael Moore nu este un autor de film documentar ci, mai degraba, un eseist. Un scriitor care livreaza tablete etice si sociale – excelent documentate si impecabil construite – pentru coloana unui cotidian de tiraj global.
Spun tiraj global pentru ca este vorba despre America, iar filmul – produs de Dog eat Dog, propria companie a lui Moore – va ajunge, rapid, în toata lumea. De fapt, Michael Moore a ocupat o nisa care îi poate asigura, atata timp cat va ramane credibil, un imens potential de notorietate si de imagine: critica sociala si, în particular, critica societatii americane. Una dintre cele mai frecvente acuzatii pe care i le aduc cei care nu-l au la inima – si si-a facut destui dusmani în America –, pe langa faptul ca manipuleaza informatiile si spectatorii, e ca ar fi „an attention whore“. O starleta care cauta, cu orice pret, sa ajunga în centrul atentiei. Insa credibilitatea pe care el trebuie sa si-o pastreze nu are nimic de-a face nici cu obiectivitatea jurnalistica, nici cu caracterul sau, în viata privata. Credibil înseamna convingator, iar puterea filmelor sale sta nu în montaj, ci în dovezile incontestabile pe care le aduna. Sute si sute de interviuri, marturii, din interiorul sistemului sanitar si din afara, din America si din restul lumii. Recititi discutia dintre Nixon si Ehrlichman, de la începutul acestui text, si apoi marturia doctorului de la Humana, Linda Peeno. Ce mai poti spune? Exemplele vorbesc de la sine!
Nu sunt doar americani în interviurile lui Moore, ci si canadieni, britanici, francezi si chiar cubanezi. Cele patru tari au adoptat serviciul medical universal, despre care politicienii americani spun ba ca ar fi primul pas spre comunism, ba ca ar fi lent si ineficient. Interlocutorii canadieni, britanici si francezi sunt de alta parere, si rad de Michel Moore cand acesta întreaba, în repetate randuri, facand pe nestiutorul: „si cum, nu costa nimic??“. In Cuba regizorul ajunge, alaturi de cateva zeci de americani care nu-si permit tratamente medicale, chipurile, din întamplare, dupa ce este alungat de la gardul închisorii Guantanamo – singurul loc din Statele Unite unde serviciile medicale sunt universale si gratuite. Trei voluntari care au dat o mana de ajutor la locul atentatelor de la 11 septembrie se afla în ceata de bolnavi a lui Moore. Ei sufera de tulburari psihice si respiratorii; nimeni nu-i îngrijeste, pentru ca, voluntari fiind, nu se afla pe lista de salarizare a primariei newyork-eze, iar guvernul se îndoieste ca au petrecut suficient timp la locul dezastrului pentru a merita orice fel de ajutor.
Punctul final al demonstratiei: America este singura tara din lumea vestica fara un serviciu medical universal, iar sistemul sanitar subordonat OMS-urilor si companiilor farmaceutice e de slaba calitate, discriminator si, în unele cazuri, criminal. Si, dincolo de cifre si de statistici, sunt dramele umane, numeroasele exemple concrete pe care Michael Moore le descopera si le lasa sa se desfasoare pe ecran. Daca politia, pompierii, bibliotecile sau educatia sunt, în America, gratuite si universale, de ce n-ar fi si sanatatea, se întreaba Moore. Nu e vorba despre comunism sau despre antiamericanism: daca altcineva inventeaza o masina mai buna, americanii o vor conduce; daca o tara are un sistem medical mai bun, de ce America s-ar ascunde în spatele sperietorii colectiviste si nu l-ar adopta? Dovezile sunt coplesitoare si, chiar daca Michael Moore, sau filmele sale, sau sapca sa îti stau în gat, nu poti face abstractie de ele. Problema pe care o ridica „Sicko“ e dincolo de stanga vs. dreapta, de democrati vs republicani. Moore are toate sansele sa castige, în mica sa cruciada, mai multi aliati & fani ai acestui film ca oricand.
Treceti si pe la noi?
Romania ocupa, în topul OMS, pozitia 99, cu doua locuri înaintea Moldovei, trei deasupra Bulgariei si patru peste Irak. Ce-i drept, nu suntem ultimii din Uniunea Europeana: mai este si Letonia, pe locul 105. Iata, i s-ar putea reprosa lui Michael Moore ca, din nou, n-a forat, suficient de adanc, cu documentarea: ca fosta tara comunista, Romania are parte de un serviciu universal de îngrijire medicala. Si tot ca fosta tara comunista, acesta este foarte prost finantat. Prin urmare, nu are de ales si trage bani de unde poate - spagi, plocoane, tunuri - si face, pentru bolnavi, ceea ce poate: îi plimba pe la diverse spitale si-i lasa sa moara în ambulanta. Filmul lui Cristi Puiu, care spune, în regim fictional, aceasta poveste, a rulat recent în Statele Unite. Deci Moore ar fi trebuit sa stie mai bine. Pe de alta parte, Romania nu face parte din lumea vestica...
S-au spus despre Michael Moore tot felul de lucruri, dintre care unul din cele mai corecte, cred eu, acela ca e un patriot. Michael Moore din filmele sale, scenarist, actor, regizor si comentator, nu cetateanul Moore, ale carui obiceiuri si opinii personale nu ma intereseaza. Nu conteaza ca e sau nu malitios, cabotin, manipulator sau dependent de atentie: filmele lui identifica probleme, asambleaza, din piese de puzzle bine alese si atent finisate, un peisaj social si propun solutii. Mai mult decat atat, starnesc reactii si au capacitatea de a provoca dezbateri publice.
Ele pot fi apreciate, desigur, si în afara contextului social, ca mostre de eseu cinematografic original si polemic, si sunt, evident, si o afacere - spoturile pentru „Sicko“ au rulat, saptamani la rand, pe CNN. Insa Michael Moore este un regizor de nisa cu o misiune & un critic social cu o platforma de expunere ampla. Rolul sau este sa arunce chestiunile suparatoare în fata Administratiei Bush, corporatiilor, CNN-ului si tuturor celor care se fac vinovati pentru prostul mers al lucrurilor. Sa arate cu degetul si sa puna întrebarile incomode. Mizele sunt mari - adevarati colosi, brontozauri - si sunt atacate cu toate obuzele din dotare.
Ce vasta si dezolanta groapa de cangrene si tumori sociale asteapta vizita unui astfel de regizor, în Romania! Si ce provocare: cu talent, umor si rabdare de documentarist-hartogar, cateva „Fahrenheit 9/11“ si „Sicko“ romanesti nu numai ca ar încasa o gramada de premii internationale, dar ar putea sa schimbe ceva, mai mult decat orice ancheta de la TVR sau dintr-o pagina de ziar. „Moartea domnului Lazarescu“ a fost un film de fictiune, însa aprecierile le-a primit, în mai toata lumea, pentru mesaj si pentru stilul sau de reportaj - francezii, care sunt pe locul întai în lista OMS, au spus ca aceea pare o poveste de la ei. Cati domni Lazarescu, cati pensionari, capsunari, functionari corupti, copiii dezradacinati, someri, aurolaci si caini comunitari exista în blocurile si pe strazile din Romania! Cateva subiecte: politia în Romania; sanatatea în Romania; armata în Romania (nu sitcom-urile de la ProTV, cu NATO...); jocurile piramidale în Romania (Caritas, FNI scl); minerii si mineriadele în Romania; lucrarile publice în Romania (strazile, autostrazile si accidentele de pe ele); crizele politice eterne în Romania; manelistii, maidanezii, capsunarii etc etc în Romania.
Daca nimeni nu ridica mana, prin cartier, Michael Moore, here we are: cand te-oi plictisi de Bush, Humana si General Motors, te asteapta, în Bucuresti, cateva herghelii de maidanezi!