O strategie multifactoriala
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura controversei » dosar
Autor: Liviu Antonesei
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune în Occident:
a. investitii masive în imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ în teme & formule cu ce se vinde în Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze în selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca în urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ în Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, în momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi în Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
1. Pe ce ar trebui sa mizeze? Cum astazi ma simt într-o forma, asa, mai dialectica, as spune ca ar trebui avuti în vedere toti factorii mentionati de dumneavoastra. Daca as dori sa fiu neaparat pretentios, ba chiar si pretios – si de ce n-as fi? –, as spune ca este necesara o strategie multifactoriala! Cu o precizare însa – doar cel dintai factor tine de o eventuala strategie, deci ar putea intra într-o logica a planificarii si urmaririi sustinute din partea institutiilor abilitate. Iar cand ma refer la investitii, de pilda, nu înteleg exclusiv bani, ci si inteligenta si imaginatie. Literatura sud-americana n-a beneficiat de sume uriase pentru a se impune în ultimele vreo cinci decenii – e adevarat ca beneficia de o limba de mare circulatie, în schimb! –, dar a stiut sa-si gaseasca si sa-si inventeze mari prieteni, în primul rand la Paris, între autori si editori, începand cu Roger Caillois, Maurice Nadeau, pe cei din jurul Pauvert-ului, Gallimard-ului si ai altor editori/edituri. De altfel, „primul val“, cel al lui Borges si Cortazar, a ajuns sa fie mai bine cunoscut acasa dupa ce a fost impus lumii de la Paris! Sa ne amintim ca pana si una din marile carti de teorie ale structuralismului, cea care anunta amuzant „disparitia subiectului“, ma refer la „Les mots et les choses“ de Michel Foucault, n-a reusit sa-l ocoleasca pe Borges. Sigur, acest exemplu poate sa para excesiv, chiar deplasat, în fond e vorba de literatura unui întreg continent, dar ca strategie se poate aplica si pentru culturi mai mici, cum este a noastra. In context, as saluta faptul ca actiunea initiata de francezi, ca niste prieteni generosi pana la urma!, cu „Les Belles étrangères“, a avut consecinte – mai multi dintre autorii cuprinsi în acel proiect de cunoastere/lansare au fost solicitati de traducatori/edituri si cu alte titluri. Cred ca ar trebui batut fierul cat e cald si, poate, n-ar fi rau daca programul de traduceri propus de ICR ar arunca un ochi la ceea ce s-a întamplat cu autorii selectati francezi, începand chiar cu modul de a-i selecta. Nu e nicio rusine sa înveti de la altii! Sigur, de la Macedonski la Breban si mai încoace, multi autori romani au mizat pe propriul efort de promovare. Nu spun ca ar fi inutil, spun doar ca e ineficient în absenta unei strategii institutionale. „Sincronizarea“ vs. „exploatarea specificului“ este, totusi, o chestiune ce tine de optiunea autorilor. Cei cu adevarat inteligenti vor arunca, iarasi, un ochi catre exemplul latino-american si vor vedea ce bine au reusit autorii de acolo sa îmbine cele doua dimensiuni! Scurt spus, „specificul“ cu o tehnologie literara sincrona pare solutia cea mai buna.
2. E limpede ca, pe canicula din aceste zile, am porniri dialectice vehemente! Nu cred ca valoare si vandabilitate se exclud, mai ales în spatiile ceva mai cultivate cum sunt cele occidentale, unde dorim sa penetram! Acolo, nu doar John Le Carré, de altfel un mare scriitor, nu doar un bun autor de romane de spionaj, a ajuns la tiraje mari, ci si, sa spunem Andrei Makine, Michel Houellebecq sau Ian McEwan. Pe de alta parte, publicul occidental, ca orice public consolidat în secole, este unul stratificat, ceea ce iarasi impune sa nu disjungem între cele doua criterii. Mai ales ca nicio literatura adevarata nu este alcatuita doar din capodopere. Din pacate, în aceasta chestiune, ne întalnim cu o limita proprie – nu avem ceea ce se cheama o literatura de consum bine scrisa! In mod neasteptat, în afara de cartile care se pretind apartinand main stream-ului foarte proaste, care nu pot intra în discutie, avem mai degraba autori si carti de o anumita valoare, adesea înalta, decat carti „de consum“ bine scrise! Prin urmare, strategia noastra, vrand-nevrand, va trebui sa mizeze pe valoare, ca vandabilitate, pe moment, literatura noastra nu prea produce, cel putin nu în mod intentionat!
3. Este foarte posibil sa se întample asa, macar cu unii autori romani istorici, nu neaparat cu cei care ni se par noua cei mai valorosi! Istoria receptarii este adesea o istorie a surprizelor! Ce spun eu „s-ar putea“? Deja se întampla! Cel mai important succes editorial din strainatate, din ultimul an, a fost înregistrat cu „Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de razboi“ de Camil Petrescu! Primul tiraj scos de editura franceza, de 10.000 de exemplare totusi, s-a epuizat într-o saptamana si a fost urmat de alte tiraje! Nu cred ca se astepta cineva la asemenea succes, nici ICR, nici noi scriitorii si cititorii romani, nici editura franceza, care a raspuns proiectului nostru de promovare. Cum se explica acest succes? Prin titlu? Prin faptul ca scriitorul roman se revendica de la Proust? Habar nu am si nu cred ca-si poate da cineva seama cum s-a întamplat, important e ca s-a întamplat si ar trebui sa tinem cont de acest fapt în eventualitatea construirii unei strategii coerente si pe termen lung de promovare a literaturii noastre. Pe de alta parte, pana dupa vizionare, tinand seama de regizorii aflati în competitie, se astepta cineva ca filmul lui Mungiu sa ia Palme d’Or? Am mari dubii. Si, iata, l-a luat. Cred, de altfel, ca acest succes si cele anterioare ale noii scoli din cinematografie fac partie si pentru celelalte dimensiuni ale artelor, inclusiv pentru literatura.
4. Da, cand este vorba despre traduceri, ne gandim mai întai la proza, eventual la teatru. Insa, în ciuda faptului ca poezia nu se vinde, este probabil genul cel mai tradus, poate si din pricina costurilor mai mici. Chiar si eu, care nu sunt un poet exagerat de cunoscut, am aparut în zeci de reviste, antologii etc., în tari si limbi nu doar de circulatie, ci si dintre cele mai exotice! In ce priveste genurile teoretice, se cam schimba calimera! Daca va referiti la autori din tara, nu vad niciun nume. As fi putut spune Mihai Sora eventual, dar D-Sa a avut grija sa se impuna direct în Franta imediat dupa razboi, dupa care a facut imprudenta sa se întoarca. Nu, în tara, nu vad nimic – avem de-a face, deocamdata, cu un fel de „batranete“ a genului teoretic, vorbesc de cei ramasi, pe urmele unor înaintasi ilustri, în paradigma interbelica, care în Occident ar parea vetusta si chiar comica, combinata cu cealalta aripa, care sufera de un exces de „tinerete“, ma refer la autorii sincronizati cu teoriile si metodologiile occidentale recente pe care le aplica pe o materie romaneasca pe care nu o cunosc asa de bine. Cazul cel mai spectaculos este cel al lui Sorin Adam Matei, care sta bine la capitolul teorie-metodologie, dar nu stie istorie culturala romaneasca, asa ca scrie niste lucruri destul de nostime – despre pasoptism, sa spunem, despre Junimea. In ce ma priveste, cred totusi ca, în viitor, o speranta de aici poate proveni – acesti autori mai tineri, macar au mintea cumva altfel mobilata, sunt si mai mobili intelectual, mai liberi de obsesiile si idiosincraziile noastre, iar lacunele privind cultura aborigena vor putea sa le elimine. Deci, deocamdata, nu vad sperante în interior, dar sunt autori de origine romana, de la Lupasco, Eliade, Ionesco la Ioan Petru Culianu, Virgil Nemoianu, Matei Calinescu, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu, Vladimir Tismaneanu, care au reusit sa se impuna în domeniile lor, asa ca nu cred ca am fi sterili la capitolul teoretic. Deocamdata, în tara vreau sa spun, suntem numai cam defazati!
5. Pai, daca aceasta prima traducere din Camil Petrescu a reusit asa de bine, as continua sa-l traduc în Franta si l-as mai încerca în alte cateva arii culturale – poate ca succesul nu e pura întamplare si, oricum, e preferabil sa mizezi pe un cal deja castigator. Pe acelasi criteriu, al succesului si de public, nu doar de critica, de stima etc., l-as promova pe Petru Cimpoesu, cu ultimele sale doua romane. Cehia este o tara cu o literatura mare si un public foarte cultivat, cultivat aproape în masa, vreau sa spun. Daca romanul sau a fost socotit traducerea anului acolo, primind unul din cele mai importante premii literare, nu e putin lucru si cred ca o strategie inteligenta si coerenta ar trebui sa exploateze aceasta întamplare benefica. Iar în trendul sau, am putea împinge ceva mai decis – si în Est, nu doar în Vest! – noul val de prozatori, care deja, prin „Les Belles étrangères“, dar si prin strategiile proprii ale editurilor, a început sa devina vizibil în lume, fie si parcelar. In ce-l priveste pe al treilea autor, revin la un caz pe care l-am mai discutat acum vreo doua decenii, cel al lui Sadoveanu. Orice am crede noi, cam toata proza contemporana, deci de la razboi încoace, care conteaza provine din doua „mantale“, una a fost deja amintita, Camil Petrescu, cealalta este Sadoveanu. Este vorba despre un autor urias pe care nu am stiut sa-l exportam. Sigur, în timpul primului comunism, l-am tot exportat cu mizeria care se cheama „Mitrea Cocor“ sau cu romanele istorice de felul „Neamului Soimarestilor“ – oricum, alegere mai buna, pentru ca nu e sub Walter Scott sau Sienkiewicz. Dupa ce a murit, l-am cam sarit din programele de export. Dar Sadoveanu ar putea fi exportat si inteligent, începand de pilda cu „Zodia Cancerului“, excelent roman al relatiei Est-Vest, continuand cu rafinata „Creanga de aur“, cu „Noptile de sanziene“ si cu cateva selectii de povestiri. Dupa Sadoveanu si Camil – sau chiar deodata, nu aplic neaparat un criteriu temporal în aceasta discutie! –, poti veni linistit cu valurile de prozatori postbelici, de la Banulescu si Breban la Radu Petrescu si prozatorii ultimului val, pentru ca arati deja „pe ce te bazezi“!
Dosar realizat de Andrei Terian