Fara ticneala nu se poate
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura controversei » dosar
Autor: Nicoleta Salcudeanu
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune în Occident:
a. investitii masive în imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ în teme & formule cu ce se vinde în Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze în selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca în urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ în Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, în momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi în Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
Partea cea mai vizibila a literaturii noastre actuale e una a marilor veleitari, omologati de critica trustiera în cor.
1. a. Coerenta si consecventa în promovare (neagresiva) si investitii în imagine (nu neaparat masive, cat istete).
b. Sincronizare la tendintele tematice sau inventarea unor noi tendinte (de ce nu?!). Formulele constrang, sunt tipare reproductive ce conduc la imitarea imitatiei. Asta ce sincronizare ar mai fi?
c. Care „specific“?! Specificul national? Hi, hi, hi!
2. Vandabilitatea e calea cea mai sigura si confera notorietate. Daca e si valoare… capodopera-i gata!
3. Efecte retroactive… Hm. Poate da, poate nu. Sa nu ne lacomim, totusi, mai bine sa ne multumim cu „explozia“ aia de care vorbiti. Ca science fiction, încerc sa imaginez Romania ca pe una din marile descoperiri geografic-literare, o literatura mare, dolofana, prima-n lume. In mileniul acela, omenirea a capatat un gust – cum sa-i spun – exotic pentru romanele cu rascoale si tarani, pentru poemele cu lacuri, mari si luceferi, o omenire sensibilizata si cazuta, inexplicabil, în damblaua romantica, din cand în cand realista. Incerc sa-mi închipui cum suna pronuntate de catre acea omenire numele lui Rebreanu sau Eminescu; sau editia lui Maiorescu în vitrinele marilor librarii occidentale, la loc de frunte. Si daca îndraznesc mai departe, pot sa-mi imaginez tricouri cu chipurile lor.
Cu picioarele pe taram mai ferm, exista o infima posibilitate ca autori romani d’antan sa fie descoperiti, dar daca minunea s-ar petrece, s-ar putea sa avem surpriza ca nu sunt neaparat din aceia pe care noi i-am canonizat, ci din cei marginali(zati).
4. Hai sa nu zicem ca poezia nu s-ar vinde! Eroticoanele lui Brumaru, necenzurate de N. Manolescu, s-ar vinde foarte bine. Puse eventual pe muzica si livrate Occidentului decadent pe CD-uri.
Cu piata ideilor e ceva mai greu, noi de obicei importam idei, luam de-a gata, nu prea avem de dat si la altii. Sa procedam prin eliminare: daca v-as spune ca s-ar putea impune pe piata occidentala Gabriel Liiceanu, H. R.-Patapievici, Ioana Parvulescu m-ati crede?
5. Partea cea mai vizibila a literaturii noastre actuale e una a marilor veleitari, omologati de critica trustiera în cor. Un veleitarism cu staif si pravalie proprie, incompetente si inconsistente cu sclipici. Daca te uiti însa peste umarul acestor mari figuri mediatice, se pot zari scriitori adevarati, cu sanse de reusita. Pe Cartarescu nu-l mai pomenesc, el chiar este în plina expansiune exportativa. Si desi sunt sigura ca voi comite mare nedreptate altor multi scriitori talentati, îmi asum scandalui cifrei 3 si îi numesc pe Ioan Grosan, Petru Cimpoesu si Livius Ciocarlie. Desi a fost trecuta pe lista de traduceri a I.C.R. (lista fourieristica, falansteriana), Florina Ilis mi se pare un meteor, o efemerida. Scrisul mecanic, cu figuri autoimpuse, mai devreme sau mai tarziu, tacane în gol.
De ce ei? Pai – ma întreb – de ce e asa o mare diferenta de sunet, de gust între cartile straine bune si cele romanesti considerate bune? De ce pe primii îi topesti, iar pe cei din urma îi citesti ca si cum ai rontai rumegus? Noi vrem sa parem destepti, experimentalisti, interesanti cu orice chip. Ne dam mari, cu exceptia celor trei si a altora pe care nu-i spun. Au poveste, au firesc, au umor, ritm, finete, tacaneala necesara, ticneala, da! – sa ma scuze Livius Ciocarlie, chiar si ceilalti. Fara o anume ticneala nu se poate.