Dincolo de regula lui 3
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura controversei » dosar
Autor: Caius Dobrescu
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune în Occident:
a. investitii masive în imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ în teme & formule cu ce se vinde în Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze în selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca în urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ în Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, în momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi în Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
1. Punctul a) iese din discutie, fiindca e de neimaginat ca o tara în care o buna parte a populatiei traieste într-o mizerie de lumea a treia ar avea îndreptatirea morala sa investeasca masiv în promovarea literaturii sale. De asemenea, consumul de literatura beletristica nu reprezinta un comportament foarte raspandit în randul publicului lumii civilizate, astfel încat sa justifice promovarea autorilor locali ca investitie în imaginea tarii. In rest, probabil ca interesul poate fi trezit printr-o combinatie de sincronizare si exotism. Dar prin asta n-am spus nimic, n-am ajuns la nici o formula magica, fiindca putem sa ne imaginam aici o infinitate de dozaje, fara sa-l putem prezice pe cel de succes.
2. Cred ca ar trebui sa primeze criteriile celor care cunosc destul de bine atat piata literara interna, cat si pietele-tinta. Sau, cel putin, criteriile care ar rezulta din comunicarea între cei ce fac selectia interna si cei ce sunt chemati sa promoveze aceasta selectie. Problema este ca functionarii publici de la ICR-uri sau ambasade trebuie sa faca munca de agent literar si e discutabil daca sunt capabili de asa ceva. Apoi, daca unii sunt capabili, e îndoielnic ca sugestiile lor vor fi ascultate de cei desemnati ca experti pe probleme de productie literara interna. De aceea, daca se convine ca promovarea literaturii romane e un lucru important, probabil ca în proces ar trebui implicati si agenti literari din tarile care ne-am dori sa importe autori locali.
3. In ce priveste autorii de secol XIX, mi-e greu sa-mi imaginez, într-o perspectiva apropiata, asa ceva. Cred ca ei au o sansa, în afara cercului minuscul al „romanistilor“, doar daca se vorbeste despre ei în carti de istorie culturala, a mentalitatilor, care pot fi facute interesante pentru un public intelectual mai larg, nespecializat. Dar, daca vorbim de perspectiva mileniului care abia începe, atunci totul e posibil: peste cateva secole, nu e exclus ca Eminescu si Caragiale sa para la fel de stranii si fascinanti ca mayasii. In privinta autorilor de secol XX, cred ca exista sanse ca ei sa devina, punctual, interesanti. Traducerea franceza a „Patului lui Procust“ a dovedit asta. Dar e mai probabil sa vedem curiozitatea desteptandu-se fata de autori priviti înca la noi drept ne-canonici, marginali si excentrici, ca Max Blecher, Felix Aderca, Urmuz.
In opinia mea, un succes potential important, date fiind exotismul si sofisticarea de care dispune din belsug, este „Istoria ieroglifica“ a lui Cantemir. Desigur, aceasta trebuie mai întai tradusa într-o romana inteligibila, si apoi în limbi de circulatie. Dar o fabula filozofica autobiografica, plina de semnificatii ezoterice si de ironii, inventata de un print levantin care avea atat veleitati de alchimist, cat si de filozof al Luminilor, poate sa fascineze mintile vestice contemporane. De altfel, daca Institutul Cultural Roman de la Berlin trebuia neaparat sa poarte un nume, poate ca ar fi fost mai atractiv cel al lui Cantemir, fara îndoiala unul dintre cei mai exotici membri pe care Academia locala i-a avut vreodata, decat cel al „victorianului“ Maiorescu.
Pe scurt: ca sa promovezi mostenirea literara, ai nevoie, mai întai, de o schimbare substantiala de atitudine si de perspectiva în raport cu ea. O schimbare, de asemenea, care sa fie împartasita în suficienta masura pentru a deveni baza unei politici publice. Din pacate, nu cred ca suntem aproape de acest moment. Tot ce se face la noi mai vesel, în privinta trecutului literar, înseamna o ambalare în haine stridente a unui nucleu nerenovat de idei si convingeri „naciunale“.
4. Ceea ce vad este o anumita dinamica intelectuala, care permite remodelarea unora dintre ideile dominante ale discursului intelectual occidental, neutralizarea unor distinctii conceptuale sau, dimpotriva, crearea unor distinctii acolo unde mintea vestica presupune omogenitatea. Din pacate, imaginea care se construieste în tara despre campul intelectual romanesc este una provinciala, liturgica, unilaterala, speriata de conflicte si polemici. Oamenii care gandesc cu capul lor sunt în mult prea mica masura prezenti în dezbaterea publica.
Pe de alta parte, cred ca proza de idei de la noi nu va fi interesanta doar în masura în care poate produce jonglerii terminologice si conceptuale, ci în masura în care este capabila sa distileze experienta lumii din care venim, a vietii cotidiene în comunismul romanesc, si s-o puna într-un raport semnificativ cu tot ceea ce ni se întampla acum. Altfel, nu vad de ce vesticii s-ar înghesui sa importe fie retorica neoconservatoare, fie antiglobalism lacaniano-marxist produse pe matrite importate în pripa de pe la ei.
5. Desigur, întrebarea are sens, fiindca „industria culturala“ europeana asa functioneaza: din Romania nu are nevoie de mai mult de doua-trei nume pentru atlasul ei literar. Dar, atata cata e, literatura romana, inclusiv literatura de idei, este, totusi, un fenomen divers, plural si tensionat, care nu poate fi redus la cateva totemuri. In opinia mea, o politica de traduceri trebuie: a) sa fie flexibila, capabila sa se adapteze la miscarea continua atat a productiei literare romanesti, cat si a gustului din tarile în care vrem ca aceasta sa fie tradusa ; b) sa redea nu un canon literar care ar selecta pe inspiratii care exprima esenta romanianismului, ci un proces intelectual si cultural, o dinamica în care nu doar stilurile, dar si filozofiile de viata se confrunta între ele. Or, aceste doua puncte te obliga sa nu gandesti în formatul „celor trei autori“ pe care i-ai vrea tradusi.