Enantiodromia
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura literara »
Autor: Antonio Patras
Cu „Nicolina blues“ (Cartea Romaneasca, 2007) devine în sfarsit vizibil unul dintre cei mai talentati poeti nouazecisti: O. Nimigean. Ramas ani buni în umbra (si nu doar din vina altora), autorul se dovedise de la bun început un poet matur, stapan pe toate chichitele mestesugului.
Aici, în „Nicolina blues“, poezia se diafanizeaza, îsi întoarce fata spre lume cu mai multa întelegere, fara scrasnelile iconoclast-ultimative din volumele anterioare. Chiar daca nu uita nici acum sa-si exprime indignarea, si înca în tonalitatea vehementa a blestemelor argheziene („zombiezon (tara lor)“), Nimigean nu insista în directia asta. Ceea ce nu înseamna ca s-ar fi convertit într-un burghez obedient. Intr-un miel.
Inca din „Scrieri alese“ (volum aparut în 1992, la Editura Pan, din Iasi, într-un tiraj de numai 50 de exemplare) si „week-end printre mutanti“ (1994) se putea observa tendinta de orchestrare a unor formule si voci dintre cele mai variate si dificile, deloc usor de strunit. In loc sa-si inventeze un idiom pe care sa-l stoarca pana la maniera, poetul a ales sa se oglindeasca mai întai, proteic, în ceilalti, pentru a-i învinge apoi cu propriile lor arme. Fara sa piarda în intensitate, versurile dobandesc astfel o complexitate care scapa întelegerii cititorului grabit, nedumerit în fata mozaicului textual pe care îl are în fata. Pentru ca volumele lui Nimigean nu sunt doar simple antologii, colectii de poeme alese. Dand la o parte primul strat, descoperi structura temeinic articulata, în acord cu principiile unei poetici coerente si foarte ambitioase, de care autorul nu s-a dezis nici pana azi: si în „Nicolina blues“ regasim acelasi raport tensionat între, la un pol, egografia, survolul autenticist si, la celalalt, artificiul livresc, jocul intertextual, pe o claviatura impresionanta de modalitati expresive. Din carti în viata si invers, iata traseul pe care poetul îl tot strabate în fel si chip, cand plin de entuziasm, cand plictisit de moarte, lasand însa în suspensie solutiile definitive.
Motivul acestei perseverente nu e greu de ghicit. Nimigean nu face o taina din scopul neobositului sau travaliu: volumul se deschide, dupa fermecatorul preambul portretistic semnat de Serban Foarta, cu un text programatic care subliniaza raspicat finalitatea propriului demers, dibuita undeva, departe, dincolo de cercul stramt al esteticului. Nu întamplator, titlul poemului (asa cum a observat Radu Vancu în recenzia sa din „Cuvantul“, în care a spus tot ce se poate spune despre latura soteriologica, spiritualista, a textelor din volum) trimite la acel concept-cheie desemnand, dupa Jung, „functia regulatoare a contrariilor“. Intr-adevar, în viziunea lui Nimigean contrariile tind sa se resoarba în superioara contemplativitate, dupa parcurgerea unui itinerariu initiatic amintind de simbolismul alchimic. Din carti în lume: „din aproape în aproape („chiar si cel mai lung drum / începe cu primul pas“) privind mai întai rafturile / diderot céline rostand crnjanski faulkner miller havel / llosa thomas mann jünger musil gombrowicz scarron / goethe turgheniev eco borges hesse imitatio cshtristi arany / apuleius petroniu kafka beckett proust gogol góngora / charles d'orléans rilke o icoana veche“ , dar si dincolo de ea: „am cautat barbati si femei ca sa legam / o crancena prietenie / o prietenie a contemplatiei neclintite / abis oglindind abisul / (caci Dumnezeu va judeca / toate faptele ascunse fie bune fie rele)“ („enantiodromia (fragment) – un prolog“).
„Enantiodromia“ lui Nimigean îmi întareste convingerea, exprimata altadata numai în treacat, ca principiul „coincidentei contrariilor“ este factorul modelator al viziunii sale artistice, condensata în formele integratoare ale unui imaginar care privilegiaza simbolurile totalitatii. Asa se explica, probabil, si recurenta imaginilor „sferei“ (simbolul perfectiunii, amintind de aleph-ul lui Borges), aproximate atat în ipostaza „sferelor vii“ întrezarite „prin microscoape electronice“, dupa îndelungi dibuiri, cat si în întruchipari ceva mai concrete, de la balonasul sidefiu crescut prin orificiul sticlei cu solutie de curatat sau sfera de spuma plutind peste masinile parcate în fata Liceului „Racovita“, pana la încantatoarele „mere“ ale Oanei. Contemplatia abisului vine abia la sfarsit, dupa confruntarea cu forta frumusetii „semisferelor vide“, dar pline: „îmi aprind ca de obicei L&M-ul meu light / si îti privesc / sanii nici mici nici mari / peste tricoul bine mulat // încerc sa gandesc nu-mi iese decat / oana are mere // plec mai gol si mai puternic / decat o sfera de magdeburg“ („cate ceva despre forta semisferelor vide“).
Aici, în „Nicolina blues“, poezia se diafanizeaza, îsi întoarce fata spre lume cu mai multa întelegere, fara scrasnelile iconoclast-ultimative din volumele anterioare. Chiar daca nu uita nici acum sa-si exprime indignarea, si înca în tonalitatea vehementa a blestemelor argheziene („zombiezon (tara lor)“), Nimigean nu insista în directia asta. Ceea ce nu înseamna ca s-ar fi convertit într-un burghez obedient. Intr-un miel. Nu s-a resemnat: „Mi-e la fel de sila de gusile unsuroase de la prezidii“ etc. („
De altfel, majoritatea versurilor din volumul de fata reclama, în linia unui eudemonism de nuanta epicureica, „dreptul la fericire“. La varsta cand, „trecut de soroc“, nu te mai asteapta decat „neputintele si Dumnezeu“, autorul pare a fi dobandit deja acest drept, de vreme ce descopera cu încantare confortul refugiului în copilarie, evocata în cateva episoade memorabile, extraordinar de bine prinse. Desi pune apoi imediat un zoom pe imaginea care se destrama încet pentru a retine macar „o postata de rai“, vraja se rupe si poetul se trezeste privind o dara de fum.
Din pacate (spun eu, pacatosul), parca prea multe texte insista sa ne convinga, didactic, de inconsistenta peisajelor paradisiace, adusa mustrator pe tapet ca un sinistru memento. Credincios poeticii sale „enantiodromice“, Nimigean ne bate mereu la cap, într-o mie de feluri, cu eterna poveste: realitatea e vidul cosmic, neantul în care se resorb toate. Vina nu este însa a poetului, care, nemultumindu-se doar cu trairea clipei, încearca sa gaseasca si cea mai sigura modalitate de a nu o pierde cu totul: „Caut corespondentele. în tacere. Dupa ce voi fi razuit palimpsestul.“(„/Caut corespondentele... /“). „Cel mai mult mi-as dori sa sparg codul“etc.
Obosit de atatea, repetate, esecuri, nereusind sa sparga codul, sa descifreze palimpsestul, poetul sfarseste prin a se îndoi de eficacitatea propriei strategii: „Vorba Magistrului: voi fi atins perfectiunea de la care nici nu mai trebuie sa scrii. (…) Au ramas lucrurile cu adevarat importante: iubirea semenului si zambetul pisicii“ („
Cum ramane atunci cu enantiodromia? Literatura nu salveaza nimic?
In „Nicolina blues“ se gasesc destule raspunsuri. Alegerea nu e deloc usoara. Totusi, daca ar fi dupa mine, as zice ca nu e mai vie cartea (atat de frumoasa, de altfel) decat omul care a scris-o.