Fratele paduche
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Era titlul unui poem din placheta de debut a lui Dan Sociu („Borcane bine legate, bani pentru înca o saptamana“, 2002), editata în conditii precare si intruvabila în librarii. Ca si cum s-ar fi urmarit un usturator, deloc franciscan paralelism între formula tanarului autor – minimalism si mizerabilism soft, apatie discursiva si anodin cotidian, versuri cu muzica sparta, o imagistica fara relief – si conditiile de stricta editare a poeziei lui. Un al doilea volum, publicat în 2004, prelua si aseza pe coperta fericita sintagma, recuperand sumarul celui dintai si suplimentandu-l cu un numar de texte noi. Parte din vina lui, parte din cea a unor editori inimosi, dar fara notiuni elementare de marketing si promovare, Dan Sociu a pierdut startul în competitia „milenarista“. Alti componenti ai generatiei 2000 i-au luat-o înainte, impunand, alaturi de semnaturile proprii, cateva poetici distincte. Intre „manifestul fracturist“ al lui Marius Ianus si neoexpresionismul Ruxandrei Novac, modernismul rece al lui Claudiu Komartin si cel interiorizat pana la boala al unor Teodor Duna ori Dan Coman, nota specifica a poetului nascut în Botosani, altfel usor perceptibila, nu a mai putut face diferenta.
Pana la explozia acestor „Cantece eXcesive“: un volum adevarat la propriu si la figurat, în care autorul se prezinta pe deplin decantat, fidel înca modului postmodernist de a întelege poezia, dar gasind acel punct de fuga dintr-o maniera în-curs-de-constituire. Probabil ca este o simpla coincidenta, dar exact obiectia principala pe care o faceam debutului sau editorial („Dan Sociu poate, fireste, sa ia lirica, literatura, totul în gluma; ar fi însa pacat ca un tanar autor atat de înzestrat sa nu se ia pe el însusi în serios.“) se vede acum sufocata de calitatea si intensitatea versurilor, de mizele noi puse în joc, într-o lirica deopotriva biografica si transfiguratoare. Sa comparam: „am auzit ca fabrica va da faliment/ asta fara nici o legatura cu faptul/ ca acolo am întalnit un boschetar care/ se plangea de migrene unei babe/ care vindea seminte/ dupa cateva minute s-a aruncat/ sub personalul de pascani/ cand m-am întors de la chioscul de tigari/ capul lui urat odihnea sub traverse/ baba striga ca ea a vazut totul/ si ca prezentul e atunci/ cand te dai de trei ori peste cap si te transformi/ într-o vietate putin mai obosita/ putin mai plictisita/ totusi nu ma spal azi pe dinti/ aproape ca am si uitat cum/ primele doua miscari vreau sa zic“ (Hic rhodos hic salta ); „Crucea întoarsa e semnul generatiei mele.// Pixelii care lumineaza,/ noapte de noapte,/ fesele ei adormite/ sunt tot atatea mici cruci întoarse. / Din cand în cand/ ma ridic/ de langa ea, clatinandu-ma,/ ciocnesc paharele/ cu ecranul televizorului./ Din cand în cand ma ridic de langa ea –/ dormi linistita, sunt proprietarul stirilor,/ tatal lor, –/ si vars cate un strop/ pentru fiecare mort degeaba:/ covoarele au putrezit,/ piciorul se-afunda-n ele/ ca-n noroaiele unei alei de cimitir,/ dupa ploaie.// Dimineata vei spune:/ e foarte trist, dar nu e poezie./ E un fel de articol de ziar.// As vrea eu.“ (Beau pentru morti).
Daca punctul forte al lui Dan Sociu îl reprezinta, în continuare, prestidigitatia lirica, modificarile neasteptate de perspectiva si desprinderea, reluata cu încetinitorul, a glontelui de teava pustii, ceea ce aduce nou volumul de fata este o mai buna considerare si modulare a limbajului poetic. Cuvintele, stranse altadata în pagina si lasate, asa-zicand, în paragina, fara actualizarea posibilitatilor combinatorii si a latentelor expresive, sunt tratate acum la o mai înalta temperatura existential-artistica si aduse, de multe ori, la incandescenta figurativa. Nimic fortat si forjat, în sensul poetizarii dirijate, nici o reflexie de artificialitate si conventionalism versificator nu întalnim în aceste cantece eXcesive, distribuite în patru sectiuni si în tot atatea roluri tematice ale micului si impertinentului paduche social. Love quarantine si, partial, Drumul spre casa aproximeaza o ipostaza casnica a turbulentului personaj, disputat între dispretul fata de realitatea înconjuratoare, societatea cu regulile ei, si necesitatea de a intra, ca bun familist, în randul lumii. Bagat în carantina de propriile sentimente de proaspat însuratel si tatic, protagonistul respecta cu lehamite desfasuratorul cotidian si contractul social, compensandu-si compromisurile cetatenesti printr-o a doua viata: interioara si libera. Ceremonia casatoriei e astfel dublata de tratarea ei în cheie parodica; fetita nou-nascuta nu va fi considerata „fiica noastra“, ci „prietena noastra/ putin cam infantila/ dar tocmai de-asta/ atat de simpatizata/ în gasca“; spaga data la maternitate echivaleaza cu primul semn de maturizare, proces considerat complet si ireversibil atunci cand a da va fi însotit de a lua ; iar o coada la sectia de votare îl duce pe „erou“ cu gandul la fastuoasa Love Parade ce inunda strazile Berlinului. Contrastul apare ca tragicomic, varianta autohtona de socializare avand ceva mucegait si ridicol, un iz de marfa second-hand: „In timp ce ma cert cu o proasta de functionara,/ revolutia rave se naste si moare/ undeva departe de mine.// In fata ghiseelor/ o multime transpirata ca la Love Parade,/ aici nu se danseaza si toti se urasc –/ aici noi suntem aia/ si numai între noi,/ în momentele de gratie,/ suntem un fel de astia – cu spinarile încovoiate,/ saci de cartofi/ încercand sa stea în picioare (...) Nu-mi pasa de cultura rave/ dar mi-e ciuda./ Miha m-a trimis sa votez pentru ca,/ zicea ea,/ primarul s-ar putea sa-mi numere stampilele/ de pe buletin/ la urmatoarea audienta./ Frica de ziua de maine – si de poimaine,/ si de restul vietii – ne face stupizi,/ vicleni, bizantini.// Diseara, cand ea îmi va spala pantalonii,/ primul lor proprietar/ se va îndopa cu energizante,/ va coborî pe strazile Berlinului/ si/ va dansa.“ (In timp ce ma cert cu o proasta de functionara).
Titlul poeziei este parte integranta din ea, iar nu un concentrat al textului ulterior desfasurat. Dan Sociu intra, pur si simplu, în cantecele sale, deschizandu-le fara ostentatie creatoare si poze de autor mandru de productiile lui. Cu toate acestea, naturaletea discursului si firescul omenesc al versurilor mi se par efecte scontate si atent elaborate. Trasaturile si reactiile eului liric sunt înca juvenile; în schimb, maturitatea poetului este în afara de orice discutie. Inclusiv într-un poem ca 28 noiembrie, o fila desprinsa parca din proza vietii, în care tatal face un suc de morcovi si mere pentru fetita lui, fara vreun scurtcircuit liric provocat de naravasul autor, se simte inteligenta artistica a acestuia din urma. In contrast cu versurile emfatice ale unor epigoni stanescieni, expresie a ravnei poeticesti, dar si a lipsei de înzestrare, asemenea propozitii si gesturi banale ascund (ascund bine, ca sa fiu putin malitios) fracturile pe care tanarul autor le provoaca, deopotriva, retoricii si tipicului social. Deplasarea catre spectrul de imagini al poeziei fracturiste este vizibila în sectiunea a treia a volumului, intitulata Cu gura uscata de ura. Primul text (memorabil) si cele care îi urmeaza deschid în corpusul preponderent biografic al cartii o paranteza naturalista, halucinanta, straina în comparatie cu experientele directe topite în pasta celorlalte pagini, dar apropiata si luata „în posesie“ ca o gura de canal în care piciorul ti-a alunecat. Aurolacii povestind „capetelul asta de lume“ sunt un material uman ce ar putea fi exploatat într-un volum de sine statator; însa modalitatea lirica exersata aici de autor nu mi se pare a fi în acord cu vocea lui autentica – acea marca Sociu deja înregistrata pe piata literaturii tinere. Nota lui diferentiala, despre care am vorbit, este data de translarea ori suprapunerea imprevizibila a unor registre, de trapele deschise brusc în scena bine luminata, de constituirea poeziei însesi dupa principiul cutiilor chinezesti. Un joc de perspective si de volume înselatoare, un derapaj controlat al vehiculului poetic, înspre obtinerea unor raporturi si semnificatii noi. Insolitarea poate fi obtinuta într-o lumina calda, odihnitoare. Dar, cel mai adesea, ea are sfichiul ironiei ori taietura dreapta a dramei. Poate cea mai puternica sectiune a cartii este aceea titulara, în care dragostea violenta si disperata pentru o tanara, frumoasa, enigmatica si inaccesibila poeta (Ruxandra, cu x, semnul interdictiei) face sa explodeze un întreg depozit de munitii: „Eu vin din Bukowski,/ tu vii din Turgheniev,/ si nu avem nici o sansa,/ nici o sansa sa ne-întalnim.// Cand nu esti langa mine,/ si nu esti niciodata,/ inima mea e campul gol, presarat cu gunoaie// al primei dimineti/ dupa Woodstock.“ (Cantec eXcesiv II): „Tot mai departe de tine/ si de emotia din Cantec eXcesiv I,// tot mai convins ca plutesc/ în cosmarurile copilului hidrocefal/ din vechiul meu cartier,/ micul monstru caruia mama-i vorbea/ cum mie nu mi-a vorbit niciodata,/ tot mai departe de tine,/ de uriasul borcan cu eter violet/ în care te rotesti usor, cu fata în palme,/ asteptand, cum astept si eu aici/ o inutila, salvatoare embriotomie.“ (Cantec eXcesiv VI).
„Cantece eXcesive“: un volum absolut remarcabil si un reper, de acum încolo, în poezia noastra tanara.