Literatura ca o prada
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Pe 5 august, Marin Preda ar fi împlinit 85 de ani. A murit la nici 58. Nascut în plina zodie a Leului, marele prozator a „ars“ cu o intensitate care nu i-a permis sa mai traiasca si sa-si duca pana la capat unele dintre proiectele sale. La moartea lui Marin Preda, un important scriitor întreba alarmat si alarmant: „Ce ne vom face fara el?“ Si adevarul e ca nu ne-am simtit deloc bine fara autorul „Imposibilei întoarceri“. Oricat de ciudat ar parea celor care nu au fost contemporani cu el, trebuie spus, fara nici o retinere, ca, într-o Romanie cu Marin Preda traind, nimeni nu putea face chiar orice, nici chiar Ceausescu. Mai întai de toate, asa cum scria cu decenii în urma Eugen Simion, prezenta lui „dadea un sentiment de siguranta muncii literare“ si era garantia ca „nici o mare nenorocire nu se poate abate asupra profesiunii noastre“. Fundamentalist al libertatii, Preda era deopotriva stimat si temut de regim. Nu oricarui prozator – îndraznesc sa spun ca numai unuia singur! – i s-ar fi acceptat, în deceniul al optulea, publicarea unui roman ca „Delirul“, care stim ce reactii violente a starnit la Moscova. Pentru ca o asemenea carte în care, fie si sub „acoperirea“ fictiunii, Ion Antonescu este înfatisat altfel decat în istoriografia oficiala – ca sa nu mai vorbim de istoria sinistrului Roller – sa apara, trebuia ca ea sa fie semnata de un foarte mare prozator. „Delirul“ era, la acea vreme, o carte mult mai dinamitarda decat, sa zicem, „Ostinato“ a lui Paul Goma. Comparatia se impune, fireste, nu în planul valorii artistice – la acest nivel, ea nici nu poate fi facuta –, ci din punctul de vedere al impactului ideologic si politic. Numai anvergura si prestigiul unui scriitor de talia lui Marin Preda puteau motiva riscul unui astfel de impact. Sovieticii stiau bine cine este autorul „Morometilor“ în si pentru Romania, inclusiv pentru puterea politica de la noi din acea vreme. Cand am comentat, la data aparitiei, „Jurnalul intim“ al lui Marin Preda, editat de Eugen Simion si Oana Soare, am remarcat în mod deosebit ca fiind cel mai interesant „Carnetul de atelier“ al romanului „Delirul“. Intr-un exceptional interviu, din 1974, luat de Sanziana Pop, Preda spune la un moment dat: „Un om nu se naste ca sa faca literatura, ci ca sa-si traiasca viata“. Ei bine, tocmai Marin Preda se numara printre cei foarte putini care contrazic asertiunea sa. Daca cineva ar mai avea nevoie sa se convinga de acest adevar n-are decat sa citeasca „dosarul“ „Delirului“. Nu putini au încercat sa acrediteze ideea ca acest roman ar fi fost unul comandat. Conjuratia impotentilor, frustratilor si cominternistilor reciclati s-a manifestat si în ceea ce-l priveste pe Preda. Numai ca „Delirul“ l-a preocupat pe romancier mai bine de un sfert de veac. Iata ce îi marturisea el criticului Mihai Ungheanu, în 1975: „Inainte de a ma gandi la «Morometii», m-am gandit, înca acum douazeci si cinci de ani, la «Delirul». Aceasta carte am vrut s-o scriu si nu alta (s.m). Asta nu înseamna ca nu mi-am dat repede seama ca trebuie sa scriu întai «Morometii» (...) Am vrut sa scriu acest roman («Delirul» – n.m.) în anul 1949, iar acest vis e pe cale de împlinire, din el nemairamanand de scris decat al doilea volum al «Delirului». Aceste doua romane, împreuna cu «Morometii» vol. I si II, vor constitui nu un ciclu (...), ci un roman constituit din patru volume, o tetralogie, între care «Delirul» vol. I si II vor fi romanele din interior, iar actualul volum «Morometii» II va constitui finalul acestei tetralogii. Poate ca ar fi fost mai bine sa se faca aceste declaratii (a se observa forma impersonala a exprimarii – n.m. la sfarsitul eforturilor, cu alte cuvinte cand si sfarsitul volumului II al «Delirului» va fi terminat), dar sper sa nu am nenorocul sa nu mai termin acest volum ultim si tetralogia sa ramana neîmplinita“.
A ramas, din nefericire, neîmplinita.
Dezvaluit de Marin Preda nu fara o oarecare teama (premonitorie, vedem astazi) în interviul din 1975, din care am citat, proiectul privind „împlinirea“ – ca sa folosesc chiar cuvantul sau – tetralogiei „Morometii“ I, „Delirul“ I, „Delirul“ II, „Morometii“ II – conceputa, preciza romancierul, nu ca un ciclu, ci ca „un roman în patru volume“ – a ramas nedus pana la capat, adica fara unul din cele patru volume. Volumul II al „Delirului“ va fi cel care nu va mai aparea niciodata. Cat priveste primul, în legatura cu care s-a aberat în stil (daca poate fi numit stil) de mahala damboviteana, s-au facut speculatii, unele ridicole, altele rauvoitoare, el, asa cum a observat de altfel critica, nu se ridica la cota cea mai înalta a creatiei lui Marin Preda, îndeosebi din punctul de vedere al constructiei, al echilibrului acesteia, desi contine pagini antologice. Unica as spune este scena de iubire dintre Stefan si Ioana, înainte ca a lu' Parizianu sa plece la Bucuresti. O noapte de dragoste ce se sfarseste cand „satul sari parca în sus de tipete de cocosi...“. Este cea mai de neuitat scena de dragoste din literatura romana, pe care Alexandru Paleologu a caracterizat-o printr-un cuvant ce face superfluu orice alt calificativ: tolstoiana. Nu-mi amintesc sa mai existe o scena de iubire în proza noastra de rafinamentul celei din romanul „Delirul“. Taranul Marin Preda a conferit unei nopti de iubire o tulburatoare dimensiune cosmica. Lumea întreaga, stelele, iarba si tarana, salcamii fosnind protector, toate se afla într-o „vinovata“ complicitate cu tot ce se întampla în acel loc neînsemnat de pe pamant si în acea noapte de vis. Cand este vorba de Eros, prozatorul roman e, de cele mai multe ori, stangaci, superficial, penduland între pudibonderie si pornografie. Marin Preda este o fericita exceptie, cel putin în scena din „Delirul“, într-adevar tolstoiana.
Pentru „Delirul“, Marin Preda s-a documentat ca un veritabil cercetator, ca si cum s-ar fi pregatit sa scrie o istorie propriu-zisa a perioadei ce urma sa fie evocata, de fapt reînviata, în cartea sa: presa vremii, studii despre cel de-Al Doilea Razboi Mondial si despre ce s-a petrecut în Romania în anii premergatori celei mai mari si mai devastatoare conflagratii, dar si dupa aceasta, ca sa nu mai vorbim de anul 1944, unul cu adevarat de rascruce, surse „vii“ precum vaduva lui Armand Calinescu etc. „Carnetul de atelier“ privind „Delirul“ – însumand cele mai multe pagini (126) din „Jurnalul intim“ – începe cu o îsemnare a scriitorului, datand din 1973, ce spune aproape totul despre tensiunea în care se afla Preda în acele momente, despre încordarea si efortul de a-si apropia si, în fine, de a-si lua în stapanire tema. Dar nu numai atat. Confesiunile, consideratiile, rememorarile reproduse de editorii „Jurnalului intim“ dintr-o agenda a romancierului atesta cat de coplesit era Marin Preda de raspunderea pe care si-o asumase: aceea de a scrie un roman ca „Delirul“, mai ales în contextul istoric, politic – intern si international – al anilor ’70. Daca aceasta este Literatura (cu majuscula), daca (re)facerea unei lumi într-o opera de arta – cum este romanul – presupune, pe langa vocatie, talent si chiar geniu, o atat de puternica ardere, o astfel de suferinta, e drept si dulce, nu doar amara, atunci nu ne mai surprinde faptul ca – parafrazand o marturisire a lui Lucian Raicu – ne trec fiori citind cele notate în agenda amintita. Insemnarile de acolo releva, în fine, modul cum se autositua Marin Preda, cu o luciditate neiertatoare, raportandu-se obsesiv si fecund la marii romancieri care si-au încheiat demult opera: „Azi m-am plimbat cu gandul la cel mai greu roman al vietii mele, volumul doi (care s-ar intercala între unu si doi «Morometii») din tetralogia «Morometii». Impreuna cu «Marele singuratic», la care ar mai trebui sa lucrez pentru importante racordari, acest nou roman ar scoate taranimea romana pe scena nationala prin participarea ei la ultimul razboi si prin aceasta, pe scena universala. Dar gandul nu zboara, elanul e ascuns si nu pot evoca nimic, nici o scena din cele totusi mari pe care le am în minte si care sunt „certitudinea de baza“ a credintei mele ca pot scrie acest roman si pot sa-mi împlinesc, astfel, ambitiosul proiect... Indoieli nu am. Am scris, în anul care a trecut, într-o zi si o noapte, una din „marile scene“, moartea Nadejdei Aliuleeva Stalin, pe care o recitesc adesea si ma pun pe picioare în orele mele grele. Am mai scris de asemeni «începutul», saptezeci de pagini pe care le recitesc însa cu un sentiment diferit de multumire si în acelasi timp de îndoiala: e bun, îmi zic, dar e bun?! Era felul de a se îndoi al tatalui meu în ultimii ani ai vietii. Ziceam ca o sa-i trimit 20 000 lei sa-si faca o casa noua. «Imi trimiti tu, zicea, dar îmi trimiti?» Tonul era intraductibil, dar si cuvintele... Indoiala care însoteste încrederea, în mod egal... Adevarul e ca «moartea Nadejdei Aliuleeva Stalin» nu seamana prin nimic cu felul de a scrie al lui Tolstoi, fara sa fac, bineînteles, comparatii de valoare cu moartea, sa zicem, a printului Andrei. Da, dar e altceva si prin asta o mare greutate mi s-a luat de pe umeri. Nu-l voi imita pe Tolstoi. Capitolul acesta de 22 de pagini nu recurge nici la psihologie, nici la introspectie si nici nu se plaseaza atotstiutor în mintea lui Stalin si a sotiei sale pentru a dezvalui cititorului ceea ce gandesc (sau se întampla o data sau de doua ori, fugitiv). Si totusi ceea ce am vrut sa se stie despre ei se dezvaluie prin mijlocul cel mai simplu, folosit si în teatru: spusele lor si lamuririle necesare, ca sa se înteleaga ceea ce îsi spun, fiind vorba de fapte de istorie... Da, dar n-am gasit, înca, viziunea integratoare. Cu alte cuvinte, cartea nu e înca nascuta. E foarte bizar acest proces. O carte poate fi prost scrisa, terna, de prost gust, stilistic starnindu-ti dispretul cum e de pilda Ion de Rebreanu... Dar cartea aceasta totusi nascuta si creata în acest stil de scolar al lui Rebreanu se integraza unei viziuni care, dupa cateva capitole, începe sa te fascineze. De aceea ma plimb zile întregi pe strazi cu gandul aiurea... Astept, chem, încerc sa patrund în haos, sa întrezaresc punctul luminos al nebuloasei... Nu vad nimic...“
In legatura cu scena mortii Nadejdei Aliuleeva, sotia lui Stalin, editorii „Jurnalului“ fac o trimitere la „Amintirile deghizate“ ale lui Ovid S. Crohmalniceanu, criticul care s-a aflat si în relatii de prietenie cu Marin Preda, conseindu-l si sustinandu-l în diverse momente ale evolutiei sale. Din ele aflam ca Marin Preda voia sa sugereze ca sinuciderea Nadejdei Aliuleeva, interpretata de Stalin ca o tradare a încrederii lui, ar fi însemnat începutul „delirului suspicios al celui care avea sa vada apoi peste tot comploturi si urzeli infernale“, episodul fiind situat într-o anumita „simetrie artistica“ cu cel în care Hitler musca isteric covorul. Numai ca, povesteste Crohmalniceanu, romancierul a cazut aici „victima propriei sale viclenii taranesti“. A introdus scena, stiind ca cenzura se va focaliza pe ea, „iar ca sa cedez, o sa-mi iasa altele“, si-a facut Preda socoteala. Stratagema, cum o numeste însusi Crohmalniceanu, era – se stie – folosita în „lupta“ cu „organele“ vigilente nu numai de Marin Preda. Conform calculelor lui, constata criticul, ea i-a reusit, dar – „Mai bine, zic eu acum, esua si publica romanul dupa o vreme asa cum îl gandise“. Si asta pentru ca, marturiseste Ovid S. Crohmalniceanu, de gustul, judecata si autoritatea caruia nu ne putem îndoi: „Mie capitolul mi s-a parut extraordinar, ca o naratiune literara pe acest subiect de talia nuvelei lui Nabokov, «Exterminarea tiranilor»...“.
Hotarat lucru, „Delirul“ fusese menit sa fie nu doar „cel mai greu roman al vietii mele“, ci, poate, si cel mai mare al lui Marin Preda si al literaturii romane postbelice. Dar n-a fost sa fie si – ca sa-l citez pe regretatul Octavian Paler: „...tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna...“.
(va urma)