Travaliile analizei academice a ontologiei noiciene:
articol aparut in Cultura, nr. 82 din 2007-07-26» cultura ideilor »
Autor: Andrei-Dragos Giulea
Raspuns domnului Adrian Nita
In numarul 65 din 29 martie, dl. Adrian Nita facea o recenzie cartii mele, „Fiinta si proces în ontologia lui Noica“ (Humanitas 2005). Surprinzator pentru mine, dl. Nita a lucrat „pe linia“ cinstitei traditii romanesti: citim partial si criticam tare. Pe de o parte, recenzia domniei sale nu da seama de noile propuneri interpretative ale cartii, cum ar fi prezenta a ceea ce eu am numit echilibrul reflectiv la Noica si dimensiunile reala si transcendentala ale modelului fiintei, apoi de interpretarea fiintei ca model de organizare a realitatii si rolul dialecticii tematice în epistemologia noiciana, de interpretarea transcendentala a conceptului de devenire întru fiinta, a ontologiei noiciene ca fenomenologie a fiintei sau de interpretarea figurilor synalethice din „Scrisori“ în raport cu gandirea, procesualitatea si modelul fiintei si multe alte teme. Pe de alta parte, temele de care da seama în mod critic sunt rau întelese.Multe dintre problemele pe care le investighez nu se pot analiza în orizontul paradigmelor traditionale, altfel spus printr-o lectura venind dinspre Platon, Aristotel, Kant sau Heidegger.
Intai de toate, eu nu îl înscriu pe Noica pe o „linie“ procesualista, ci vorbesc de „raportare“ si „analiza comparativa“ a ontologiei noiciene atat cu ontologii procesualiste cat si cu ontologii în care procesualitatea si devenirea joaca un rol mai putin important. In discutia sa asupra felului în care eu înteleg procesualitatea noiciana, apoi, dl. Nita a ratat sa ia în consideratie cateva dintre cele mai importante si definitorii elemente ale analizei procesualitatii, anume problema principiului ontologic, constituentii fundamentali ai lumii si ceea ce ramane constant pe parcursul devenirii. Principiul ontologic ne indica într-un sistem filosofic entitatile pe care autorul sistemului le considera ca detinand fiinta deplina sau deplinatate ontologica. Daca pentru Democrit acestea erau atomii, pentru Platon ideile, iar pentru Aristotel substantele prime, toate acestea posedand o natura statica, pentru Whitehead deplinatatea ontologica este detinuta de entitatile actuale, care sunt, în natura lor, procesuale. Pentru Noica, deplinatatea ontologica apartine înmanunchierilor I-D-G (individual-determinatii-general). Mai mult chiar, aceste înmanunchieri, care joaca pentru Noica rolul componentelor ontologice fundamentale, se afla într-o continua schimbare deoarece constitutia însasi a fiecaruia dintre elementele I, D si G este într-o continua schimbare. Ceea ce apoi pentru Noica ramane constant pe parcursul schimbarii nu este o entitate cu statut ontologic propriu, precum în cazul autorilor amintiti, ci o lege, precum în filosofiile procesualiste, anume modelul ontologic si ceea ce Noica numeste „legea lucrului“, anume felul în care realitatea fundamentala actualizeaza modelul fiintei. In consecinta, interpretarea mea descopera, de fapt, optiunile filosofice noiciene, nefiind eu cel care forteaza filosofia noiciana sa intre într-un procesualist pat al lui Procust.
O alta idee ce necesita a fi subliniata este aceea ca multe dintre problemele pe care le investighez nu se pot analiza în orizontul paradigmelor traditionale, altfel spus printr-o lectura venind dinspre Platon, Aristotel, Kant sau Heidegger. Acest lucru se întampla nu pentru ca acesti filosofi ar fi neînsemnati ca valoare sau ca surse de inspiratie pentru Noica – probabil sunt cei mai mari, iar eu am facut vizibile numeroase noi puncte de contact între ei si Noica –, ci pentru ca filosofii procesualisti au dezvoltat categorii filosofice mai detaliate si mai performante pentru analiza tipurilor de probleme de care ei au fost interesati. Ceea ce am facut eu, asadar, nu a fost sa „supraevaluez“ devenirea, ci sa aplic o analiza cu instrumentele conceptuale oferite de ontologia contemporana si de filosofia procesualista, din pacate atat de putin familiara la noi chiar între filosofi, cu exceptia efortului de pionierat al domnului Parvu. Conceptul de „devenire“, apoi, ca si cel de „fiinta“, poate fi întalnit la tot pasul în ontologia noiciana, iar eu am afirmat continuu ca legea de evolutie a proceselor este modelul fiintei, iar tinta procesualitatii – deplinatatea conforma cu modelul fiintei.
Dl. Nita îmi reproseaza apoi: „Autorul a pierdut din vedere tocmai sensul devenirii de prima instanta a fiintei“. Raspunsul meu este ca, pentru Noica, devenirea nu este de prima instanta sau de a doua instanta, ci devenirea este prima instanta a fiintei, cel putin în „Tratat“. Devenirea este fiinta de prima instanta în contradistinctie cu elementele, care sunt fiinta de a doua instanta. Simplificat, am putea spune fata vazuta a lumii, si cea nevazuta si ordonatoare, ambele într-o schimbare care urmareste conformitatea cu modelul.
Dl. Nita continua: „autorul nu reuseste sa dea seama de deveninta si de devenirea întru fiinta“. Dl. Nita, din nou, nu a observat noutatea interpretarilor mele legate de aceste concepte noiciene si, neputand distinge noile interpretari, bineînteles ca nici nu le-a putut lua în discutie. Reprosurile continua însa: „Desi este cert ca procesualitatea nu se opreste la nivelul propriu devenirii, a interpreta deveninta numai în termenii procesualitatii fiintei înseamna a nu avea reconstructia exacta a ceea ce si-a propus Noica sa faca“. Mai întai, eu nu mi-am propus sa spun despre fiinta ca este în proces
Dupa ce îmi explica faptul ca nu detin „reconstructia exacta“ a intentiei noiciene, dl. Nita nu îmi ofera reconstructia iluminatoare legata de conceptul de deveninta, ci repeta exact ceea ce spusesem eu în carte (p. 138-40) si chiar mai putin. Eu spuneam întai ca deveninta este procesualitatea elementelor si, mai mult chiar, unitatea lumii la nivelul ordinii. In plus, la paginile 197-200, analizam conceptul de deveninta în raport cu cel de fiinta în sine si ratiunile pentru care Noica întelege deveninta ca principiul lumii si ca unica întrupare a fiintei, adica fiinta în sine instantiata.
Recenzentul meu face apoi acelasi lucru cu conceptul de „devenire întru fiinta“, afirmand ca nu am reconstructia exacta, fara a oferi interpretarea sa si fara a lua în discutie interpretarea transcendentala pe care eu o propun în carte sau altceva din întreaga complexitate a termenului, asa cum eu l-am prezentat la paginile 149-158. In plus, bineînteles ca nu atinge deloc motivul pentru care am inclus devenirea întru fiinta între procesele rationale si am numit-o chiar „procesul definitoriu al omului“.
In final, nu pot încheia decat afirmand ca frunzarirea unei carti nu poate înlocui studiul si, mai mult decat atat, sta la baza unei recenzii.